Treceți la conținutul principal

Postări

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite…
Postări recente

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Mihnea cel chibzuit!

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Mrs. Nobody...

Am de ceva vreme filmul acesta si nu m-am incumetat sa-l vad. M-a chemat titlul de fiecare data cand il citeam, dar niciodata nu m-am adunat suficient ca sa ma las furata de el.
Abia cand mi-ai scris filmul pe care nu ti-l aminteai desi era filmul tau preferat si abia cand am ajuns acasa, acum 3 minute am termiant de vazut si plans filmul acesta. Golita cum sunt de spaime, de ganduri si de zambete, imi amintesc de blog si scriu aici tot ceea ce ar fi trebuit sa iti spun la telefon.
Nu mai trebuie sa spui nimic, nici nu cred ca mai trebuie sa vorbim, asa cum iti spuneam, aproape cu disperare in pagina pe care ti-am lasat-o scrisa. Putem vorbi despre vinuri si pietre vii, despre chihlimbarul care curge cu nemiluita pe dealurile bunicilor tai. Despre carti si cuvinte, despre limbi pierdute, despre limbi care mor. Despre altceva nu mai trebuie sa vorbim pentru ca acum am inteles tot si stiu si stiu si nu trebuie sa imi mai spui nimic.
Am recitit, am rescris si tristetea teribila din jurul…

Visele mele

Visele mele au crescut odata cu mine. La inceput mici si vesele, acum mari si serioase. Toate fetele de pe ulita se vedeau doctorite, eu ma vedeam actrita, visul acesta nu m-a parasit niciodata, dar acolo, sub zidurile Avignonului, dupa ce vazusem reprezentatia epica din Regele moare a Teatrului Eugen Ionescu din Chisinau, acolo unde m-am rastingnit pe iarba plangand toata noaptea..., plangand pentru regele care a murit, pentru Eugen Ionescu, atunci foarte batran, pentru tara mea, pentru actrita din mine care murea incet pe peluza de sub zidurile Avignonului, in plina glorie, dupa un premiu rasunator, dupa un an plin de miracole si emotii pe care nu le voi mai trai niciodata. Eu am murit atunci impreuna cu fiecare personaj, impreuna cu fiecare spectator, am murit si am invatat sa fiu fericita. Jucasem in Delir in doi, si scena m-a imbratisat cu parsivele-i brate si am stiut ca nu imi va mai da drumul niciodata! Am fost mare atunci la Sibiu, la festival, am fost si mai mare la Avignon…

Concursul de tristete

Daca as organiza maine un concurs de tristete
Toti prietenii mei ar iesi pe locul I
Toti vecinii mei de pe palier
Toti colegii mei
dar si toti casierii, paznicii, doctorii, profesorii, functionarii, parlamentarii, presendintii
Doar scriitorii si poetii mai rad in tara mea:
ei ar iesi pe ultimul loc.
Si bunicii!