Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din mai, 2010

Draga mea, Oana

Dragă Oana, vorba vine dragă, pentru că prea dragă nu mi-ai fost niciodată, deși te-am admirat întotdeauna pentru hotărîrea ta în toate cele, asta da, om hotărît să lupte și acolo unde nu e cazul. Te-am mai admirat și pentru zîmbetul afișat în ciuda a tot și a toate, masca asta jovială pe care o pui și o arăți lumii. Dar nu mi-a fost niciodată milă de tine, ți-am compensat nefericirile cu destule daruri care să te facă să rîzi. Dar dragă nu mi-ai putut fi niciodată, pentru că niciodată nu ai timp suficient de mine, eu, viața ta, zac uitată undeva în debara, nu îți amintești niciodată de mine, nici măcar nu îți amintești că exist. Desigur că ai multe explicații și cu ușurință vei găsi toate justificările necesare. Prea multe, poate. Nu știu de ce fugi de mine și mai ales nu înțeleg cum crezi tu că poți trăi fără mine, cum crezi tu că poți supraviețui în afara propriei tale vieți. Uite că faci îndată 40 și tot timpul ai ales să trăiești pentru alții.

Răspuns:
Dragă Oana, Fiecare cu nacazu…

Prenume: Vlad; Vîrsta: 21 de ani

Așa scrie la contact, cum că Vlad ar avea 21 de ani. Păi cum să fie una ca asta posibil!!!! Ultima dată cînd l-am văzut era în clasa a treia, isteț foc, frumos stralnic și nu tocmai cel mai cuminte din clasă. Cum adică 21?
În fine, primesc această înștiințare venită dinspre blogul lui Vlad cel care cică are 21 de ani:

http://lovingvama.eu/2010/05/26/himni-i-flamurit.html

Jean Constantin

Spun gurile rele că ar fi murit Jean Constantin. Cum să moară? Viaţa nu moare. Jean Constantin nu învăţase în 81 de ani nici măcar să îmbătrînească. E o minciună!
Jean Constantin a plecat cu toate pînzele sus, a plecat foarte sus şi nu îl mai pot unii vedea. Eu îl văd. Stă de vorbă cu nişte fiinţe albe. Nu ştiu ce le spune, că de auzit nu îl pot auzi, dar îi văd pe ascultători tăvălindu-se pe jos de rîs. Îl văd bine: e energic, e mai cu seamă plin de viaţă. E pe malul unei mări celeste şi îi întreabă pe toţi ce e cu gogoriţa asta despre sfîrşitul lumii, dacă e drept sau nu, ca să ştie să îi spună şi vecinei lui.
Există oameni care nu pot să moară. În special cei care ştiu să rîdă! Şi să îi facă şi pe ceilalţi să rîdă.

Sărutul blestemat al vieții

Să mori rănit din dragoste de viață

Pentru că tot se cheamă blogul ăsta Viva la vida, viața cu toate ale ei, astăzi dezarmez, scot armura și o trimit cu o lovitură puternică de picior sub pat, deșir bunătate de încredere și entuziasm și optimism și îngenunchez. Cad, cad... Într-un colț de unde văd perfect armura turtită sub pat, îmi cuprind genunchii și dezarmez din nou.
Scriu pentru că aici, pe jos, aici unde am căzut, mi se face dor de orașul meu. Mi-e dor și pe sub armură, dar acum e mai simplu că nu mai trebuie să pretind nimic. Poate pentru că a venit vara pîrdalnica, pîrjolind orice petic de piele neprotejat de creme slinoase, acum orice pată vremelnică de umbră inconsistentă e o păcăleală, pentru că ce fel de umbră pot lăsa pe pămînt palmierii ăștia lungiți, mai aproape de cer decît de trotuar, răsfirați și chelioși... Mi-e dor și pentru că am fost acasă acum o lună și cînd eram acasă, în mod paradoxal îmi era foarte dor de palmierii de la Alicante. Chestie de incong…

Dragul meu Gura Humorului. Cu drag

Aceasta este o primă scrisoare dintr-o serie pe care mi-o doresc generoasă și cu puțin noroc inspirată. O serie epistolară, a cărei deschidere o face scrisoarea către orașul meu.











Dragul meu oraș, dragă piscină,

Află despre mine că sînt la dracu în praznic, adică un praznic, ce să spun, consistent și foarte sănătos, redus în grăsimi nesaturate (astea or fi cele bune?), consistent în Omega 3, despre care nu știu sigur dacă nu o fi cumva un compus mai bun pentru riduri decît pentru ficat, dar oricum, un praznic sănătos, a știut diavolul unde să aleagă să își alcătuiască praznicul. Sînt la 3500 de km de tine, ba chiar mai mulți, și nu îți simt adierea, nu îți mai simt prospețimea, uite stau și mă usuc la căldura aprigă a unui nemilos soare mediteranean. Cică îi paște deșertizarea pe oamenii de aici, și în mod ciudat, asta nu îi împiedică să își cumpere apartamente de 300.000 de euro, cu criză cu tot, fără tu un petic de iarbă în fața blocului, fără un strat cu salată și leuștean, coloșa în …

Raspuns celor două scrisori

Români frumoși

Găsesc aiurea pe internet un comentariu al unei românce care trăiește în Spania. Mă bucură. Îl transcriu cu aceeași convingere cu care am postat cele două scrisori anterioare. Și apoi zâmbesc știind că toți semnatarii acestor mesaje au dreptate, și cei rămași aacasă și românca din Spania și mai știu că dacă ar face rocada între ei, cei care stau în România cu pașaportul în mînă gata de plecare în cîțiva ani vor scrie și ei aceleași cuvinte ca și ea:
România! Te iubesc! Mi-e dor de tine! Trăiască România!


Fagul cel mare de la tîrlă, domnind asupra Frasinului

Am încetat să mai citesc presa din România, mă adăpostesc și eu cum pot de istorie, nu o las să mă invadeze și mă cuibăresc în acest colț de rai de unde România se vede frumoasă.

¡SÍ, QUE HAY VIDA ANTES DE LA MUERTE!

Eduardo Punset Acum 3 zile cercetătorii din Valencia au clonat un tauras, un toro bravo, specie pe cale de dipariție; acum două zile, americanii au anunțat că au creat prima celulă artificială. Astăzi a fost prima zi de vară alincatină, fierbinte, fără umbră, pîrdalnică - la propriu.
Ieri la Alicante a vorbit un personaj celebrisim în Spania, Eduardo Punset, prezență mediatică, editorială, un personaj fascinant, un fel de Einstein foarte ancorat în lume care și-a propus să scoată știința din laboratoare și reviste academice și să o arunce pe stradă, poate, poate s-o găsi careva să o ridice din colb. Catalan de origine, avocat de formație, economist de meserie, cucerit de știință, de întîmplările esențiale din viața lui, Punset a ieșit din lupta cu cancerul pentru a învăța oamenii o axiomă foare simplă: EXISTĂ VIAȚĂ ÎNAINTE DE MOARTE!

Trebuie să vorbesc despre acest Eduardo Punset, care nu putea ajunge în sala de conferință de la Universitatea din Alicante pentru că îl asaltau stude…

Scrisoare către ţara mea

Scrisoarea a fost publicata pe site-ul www.newsme.ro, de către Aurel Buzincu.


"Consider utilă o lămurire preliminară. Textul care urmează, încă o data, nu-mi aparţine. (Dar l-aş fi scris, dacă aş fi putut – şi aş fi fost mândru de mine!) Am prieteni care îmi trimit materiale ca acesta ştiind că cedez spaţiul rubricii de comentarii unor astfel de intervenţii publice incitante, demne de atenţie. Drept care postez "Scrisoarea" exact cum am primit-o – convins că este generoasă ca prilej de meditaţie de toate felurile şi pentru toate minţile şi ...puterile.
Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", o…

Despre frumusetea pierduta a vietii

Andrei Plesu
"Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii.
Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului.
Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor.
Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.
Sunt ocupat.
Sunt grabit.
Sunt iri…

For Those About to Rock, We Salute You

AC/DC la Bucureşti, sau despre atunci cînd istoria se hotărăşte brusc să fie generoasă cu România
Scriu acum despre AC/DC de ciudă că nu am fost la București la concert. Și pentru că orice chef de cînd mă știu eu, se încheia cu moșala de pe Thuderstrike, sau tot albumul, dacă rămănea prezentă numai floarea pură a intelectualității. Pentru că nu am crezut niciodată că AC/DC există cu adevărat, că e alcătuită din oameni care la o adică ar fi putut veni la București, adică oameni care s-ar putea deplasa în spațiu așa cum muzica lor ne deplasează în timp. Adică erau niște imagini de la televizor, din revistele de muzică, de pe coperți... Cu Cohen mi s-a întîmplat la fel, am fost uimită să aflu că există și că vine la București de ziua lui. Aveam albumele lui, și cărțile... Scriu pentru cei care plecați din țară fiind, nu au putut ajunge la București. Eu scriu pentru alții ca mine, care au pîndit youtube-ul cu ochii împăienjeniți, doar doar se îndura careva să posteze niște imagini. Am pîn…

Room in Rome. A poem by Julio Medem

Julio Medem ar fi trebuit să fie poet, sau pictor poate. Nu ştiu cum s-a întîmplat că s-a făcut medic. Unul dintre cei mai mari regizori spanioli, de departe regizorul meu preferat, care mă cutremură de fiecare dată cînd mă prinde în faţa filmelui lui, este medic. Medic o fi fiind, orice putea fi, pentru mine rămîne povestitorul, născocitorul prin excelenţă. Nu am văzut nici un film de al lui care să nu îmi fi tulburat existența pentru o perioadă lungă, luuungă de timp.
Se amestecă în el tot ce îmi doresc eu să îmi spună un povestitor: sunet, culoare, miros, asocieri fascinante, așteptare, promisiune.
Room in Rome, primul lui film vorbit în engleză..., dar ce spun eu în engleză, din moment ce se vorbește în rusă și în spaniolă, ca într-un turn Babel încă neprăbușit, o lume redusă la o cameră de hotel, dar ce spun eu o lume, trei lumi: Spania, Rusia, întîlnite într-o cameră de hotel la Roma, și toată lumea dintre aceste trei spații simbolice, istorii, povești, sentimente, mai ales sentim…

au înflorit merii

Îmi trimite Marius știri din țară:
Cică au înflorit merii! Căpșunari din toate țările, uniți-vă sub mireasa pădurii, pe care mi-o trimite Marius. Să ne ningă cu petale de măr și leru-i ler, vorba cîntecului. Chiar, a aflat careva ce e lerul?

Meri. De la Marius:

http://mariusvasiliu.megashot.net/photos/11248

A aflat Marius toată etimologia posibilă și cea probabilă a cuvîntului ler. Aici e link/ul, de pe o pagină web de unde nu credeam că o să iau vreodată vreun paragraf:
http://www.crestinortodox.ro/diverse/originea-cuvantului-ler-limba-romana-69338.html

Ziua de naștere

Mori de vînt pentru Nory. Castelele de nisip din Spania s-au surpat
"Antes de morir, es cierto que ves tu vida pasar ante tus ojos. Este fenómeno se llama vivir" )
Înainte de a muri, se știe că îți vezi viața desfășurîndu-ți-se dinaintea ochilor. Acest fenomen se numește viață.
(ce mari adevăruri poți găsi în revistele de umor. Eu le-am găsit pe blogul unui profesor din Zaragoza: http://vanityfea.blogspot.com/2010/05/night-trainy-la-pelicula-de-tu-vida.html


Îmi amintesc uneori cum așteptam ziua mea. Asta desigur, în copilărie. Pentru că sînt cîțiva ani buni de cînd nu o mai aștept. Și nu pentru că mă traumatizează adunarea anilor în cîrca-mi, îmbătrînirea fiziologică (deși foarte încîntată nu pot să spun că sînt de adîncitura asta strîmbă de pe frunte, de ridurile care îmi împodobesc în acolade gura, probabil de la prea mult rîs, deși și cînd plîng, ale naibii tot ridurile din jurul gurii se conturează, aceleași din timpul rîsului; ciudat, nu?), sau pentru că mă sfiesc să spun c…

Eu. Și Panait

Panait. Dragul meu Panait.

Lui Muc cel Mic. Pentru că mi-a amintit de Panait și pentru că mă îndeamnă la scris. Și pentru că o să îmi arate un Panait nou la vară, cînd o să adulmec Baldovineștiul
Poate pentru că în Spania ziua mamei e în prima săptămînă din mai și nu pe 8 martie, sau pentru că mi-a intrat băiatul în al doilea lui deceniu, sau pentru că Sînziana se foiește indecisă între copilărie și adolescență, pentru că fostele studente îmi sunt departe, mame de alese flori la rîndul lor, sau pentru că mă călăresc apăsările (ca să nu le spun amintiri, că sună a oracol), chiar așa, chiar și cu sensul dat de lumea argotică, las baltă toate cele pe care le aveam de spus, și mă aplec asupra mea. Probabil și pentru că sper că făcînd asta poate că ajung la un echilibru pe care văd că altfel nu îl găsesc. Și pentru ultimul comentariu făcut la Poznan. Pentru că brusc mi-am amintit de dragul meu Panait.

Vorbesc aici despre mine, alcătuire pe alocuri insuportabilă, pe alocuri fascinantă, de la …