Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din noiembrie, 2010

Testamentul lui Eugen Ionescu

NU e actual, e pur și simplu peren. Îl primesc de la Marieta, și îmi amintesc cu un fel de drag mare, de un noiembrie care ne găsea împreună pe țărm de Mediterană. Calculez și îmi dau seama că, în ciuda aparențelor, întâlnirea a avut loc anul trecut și nu acum 10 ani. Ce ciudat!  M-am întâlnit astăzi cu Maria, nu o mai văzusem de ceva vreme, îmi spune că citește blogul, eu îi promit că voi scrie ceva pentru ea. Sper să îi folosească Testamentul lui Ionescu. Măcar ca lecție de simplitate.


TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este…

Lui Panait II

Îmi amintesc de iarnă și iarna între timp a venit, așa cum stăteam eu în mașină și ascultam vocea lui Pittiș și cuvintele lui Panait, a tercut și ploaia și toamna și a venit iarna, s-au acoperit pomii de alb, aleile și ele au devenit dâre albe. Se pregătește lunca să se asorteze cu aripile mele albe. Având tenul prea smead, evit să port haine albe că e contrastul parcă prea teribil, dar uite că de când cu aripile astea e mult alb pe mine, și ies din mașină și mă plimb pe alei, mi-e frig la aripi, le întind, încerc să mi le încălzesc, mi le aduc în față și le frec vânjos cu mâna, mi-s dragi aripile astea, dar nu vreau să zbor astăzi pentru că e întuneric, eu nu văd nimic sus pe cer în întuneric. Numai când sunt stele zbor. Sau lună plină. Și nu zbor niciodată cu treabă, adică atunci când am de ajuns la cursuri, sau să iau o hârtie de la rectorat, nu zbor nici măcar ca să ajung la un concert, nici măcar pentru Mariza nu am zburat, pentru că nu cred că mi-au fost date aripile astea ca să…

Lui Panait

Am trecut și peste toamna asta îngăduitoare și blândă. În mașină e cald, motorul e pornit, afară e beznă. Mi-e cald. Îmi dau haina jos, oricum era prea udă și nesuferită. Prea mare. M-am îmbrăcat prea gros, mai cu seamă de când cu aripile astea, hainele mi le strivesc, nu s-au inventat haine pentru aripi, sunt nevoită să le strâng pe sub cârpe, să le pliez, mi se iau penele în răspăr, îl înțeleg și pe domnul foarte bătrân cu niște aripi enorme din Macondo, ținutul inventat de Marquez. După ce le scot din bulendre aripile mi se răscolesc, îmi înțepenesc, o vreme nici nu le pot mișca de amorțite ce sunt. Nici pomeneală să le întind a zbor.  Îmi dau haina jos, sunt pe scaunul din dreapta, și în mașina mică aripile mi se dezmorțesc împrăștiind aer proaspăt. Îmi place ploaia și afară plouă gospodărește, temeinic, îmi place și cântecul acela care spune că nimeni nu se poate uda în ploaie în locul tău, fiecare cu ploile lui, de când mi-au crescut aripile nu mai ies în ploaie, pentru că..., p…

Cum ar arăta lumea fără mine?

Lumea fără mine, din nefericire, cred că ar arăta la fel. Dar am norocul de a cunoaște câțiva oameni, fără de care viața mea ar fi fost mult mai săracă și mă gândesc la ei, la lume, și știu că doar întâlnindu-i am îmbogățit locul în care stau.

Un scenariu. Un film

DESPĂRȚIREAMonolog (scurt metraj)Scenariu: Silvia Gheorghe, Bogdan Dumitrescu
Imagine: Albert Radu
Editor: Tudor Bota
Sunet: Marius Stanescu
Regia: Bogdan Dumitrescu

..."Deci chiar ai de gând să pleci?
Lași tot? Lași familie? Lași prieteni? Lași... Lași job? Mă lași pe mine?
Pleacă... Pleacă și dacă... ți-e mai bine... înseamnă că ți-e mai bine, nu?

A plecat... S-a plictisit... d-aia a plecat... ca să nu se mai plictisească.
Are dreptate fata asta, asta... cu care eram eu. Măcar... măcar ea... ea are coaie să plece.
Oare acolo se cască mai mult, sau mai puțin? Că dacă se cască mai puțin mă înscriu și eu.
Uite cum ai reușit tu să-mi amintești de ce n-aș pleca niciodată nicăieri...
Lângă mine-i un chioșc unde se fac gogoși bestiale... bestiale gogoșile bestialee!!!
Și de fiecare dată când cobor să-mi iau, e unu' care cască. Și cască și puștiul de lângă el... și cască și tanti care stă pe bancă cu o sacoșă de pânză în mână.
Și mă ia și pe mine dar mă abțin... și după aia mă apucă scârba și în…

Românescu Râsu-plânsu

Există patru categorii de oameni: cei care îi fac pe alții să râdă, cei care râd de glumele primului, cei care analizează cu mse produc glumele și cum se produce râsul, categoria teoreticienilor, sclifosiților care, de fapt, fac tercerea înspre cea de-a patra categorie, și anume categoria celor care nu pot să râdă, nu știu cum, nu se simt bine când râd, și pe bună dreptate, nici nu le stă bine râzând, nu le stă bine nici trăind, de aceea își compun poate statura asta țeapănă și importantă, serioasă, mai cu seamă serioasă, oamenii serioși sunt întotdeauna plictisitorii cei mai cumpliți, oameni lipsiți de simțul umorului, de vocația zâmbetului.Între aceste categorii, spre final, stau oamenii care au un potențial râzofil, numai că nu au avut niciodată ocazia să râdă suficient încât să își compună mimica aferentă, nu le-a spus nimeni la timp că râsul chiar este posibil, nu i-a învățat nimeni la școală și și-au trăit viețile în absența acestui balsam existențial. Atunci când, în sfârșit râ…

Benny Hill. Pentru Muc cel Mic(a)

A murit Păunescu, și nu are Păunescu nici o legătură cu Benny Hill. Tocmai de aceea, ca să nu ne mai isterizăm o tură, ca să nu ne mai ridicăm un pic poalele-n cap, porcul de ieri a devenit brusc  acum dintr-odată geniul incontestabil, Eminescu-nici-mai-mult-nici-mai-puțin, un Incomparabilul, un Spectaculosul. Eu mă hotărăsc să scriu cu mult drag despre Benny Hill-Uitatul, numai ca să nu mă includ în lunga listă a celor care și-au amintit de Păunescu numai acum că a murit și e inofensiv politic-amente și inutil poetic-amente. Am fost în sălile Cenaclului, am cântat cu Cristi Cojocaru, vecinul meu de la 3, singurul din cartier care avea o chitară, ne adunam pe banca din fața blocului și făceam dezidență și patriotism până la ora 21:45, că după aia se supărau părinții, eram prea cuminți (proști, ar spune copiii mei), tu, Muc cel Mic nu îl știi pe Cristi, Cristi era un băiat bun, blajin, cu un zâmbet larg și la început de viață, stăpânul unui cățel lup pe care nu l-a mai putut ține în bl…

Album real de familie inventată

Primesc fotografii care îmi completează albumul de familie. Îl primesc pe Facebook pe domnul Ion Marica:





Eu nu sînt nicăieri, nu înțeleg nimic din fotografiile astea, nu recunosc nici locuri, nici oameni. Asta ne transformă în străinii perfecți, deși probabil că avem în comun cîteva zeci de gene. În fotografiile astea se văd crescînd frații mei și se vede îmbătrînind tatăl meu. Au împărțit zile și nopți și o grămadă de amintiri. S-au văzut crescînd. Mihnea al meu, văzînd aceste fotografii, întreabă dacă băiatul din fotografie este el. Îmi dau și eu seama că băiatul meu seamănă destul de bine cu băiatul lui. Văd aici, în foile lipsă ale albumului me ude familie, un tată bun. Cu dragoste benedictină, mă bucur pentru cei din spatele acestor măști.

Superman, Superwoman, Superlover, Super...

Superwoman
Şi titlul poate continua: supersoţie, supermamă, dar sînt toate variante ale aceleiaşi realităţi: realitatea bărbat şi realitatea femeie eroi mici ai unei istorii contemporane prea imense, dacă îmi este permisă licența. Sînt conştientă, o spun de la bun început, că vorbele de mai jos vor zdruncina pe femeia Cosmo, pe femeia Avantaje, pe femeia Andreea Marin. Cînd spun Andeea Marin desigur că nu mă refer la personajul mitic iscat de urbea Romanului, ci la sindromul marginalităţii pornite să ia cu asalt centrul cu orice preţ, de femeia frumoasă şi sărăcuţă (cu duhul?) care îşi construieşte o istorie în care apoi se străduieşte să şi încapă. Îi va rămîne istoria aia prea mare, sau ea prea mică în istoria largă, o să arate istoria pe ea ca una luată de la o pomană, sau o să stea pe ea ca pe gardul jandarmeriei. Femeia prea plină de ea ca să mai încapă şi alte realităţi în viaţa-i, care adoră să se scobească în nas cînd e singură, numai ca să se poată relaxa un pic de scobitoarea…

Farkas Paneth. Oameni pe care îi uităm lîngă noi

”Farkas Paneth se apropie de 92 de ani. Din păcate, de o vreme încoace prezenţa sa fermecătoare şi elegantă lipseşte din spaţiul public clujean. Farkas Paneth este ţintuit în casă de boală, însă prezent în memoria celor care-l cunosc şi-l apreciază pe acest senior al paletei. Viaţa sa (...) a început pe vechea Uliţă Regală din Cluj, la 17 martie 1917, în casa unui croitor nevoiaş. Tatăl său dorea să-l vadă rabin, asemenea rudelor din faimoasa dinastie Paneth, dar tânărul rebel n-a rămas mult timp pe băncile şcolii evreieşti, urmându-şi pasiunea pentru mingea de celuloid. După cum spune, cele însuşite în anul petrecut la Yeshiva i-au fost de mare folos în viaţă şi în activitatea de sportivă. 
A început să joace ping-pong la clubul evreiesc Haggibor, dar curând s-a legitimat la Clubul Electrica Cluj şi a fost selecţionat în echipa naţională a României. În 1936 cucerea titlul de vicecampion mondial, stabilind un record care n-a fost egalat nici până astăzi: cea mai lungă minge jucată într…