Destăinuire

de Mario Benedetti

Fueron jóvenes los viejos
pero la vida se ha ido
desgranando en el espejo

y serán viejos los jóvenes
pero no lo divulguemos
que hasta las paredes oyen.

Au fost tineri bătrînii
dar viața li s-a dus
petală cu petală în oglindă

și vor fi bătrîni tinerii
dar nu le spunem secretul
pentru că pînă și pereții au urechi

Granada este rodia; desgranadar înseamnă a desface rodia, a-i scoate semințele pline de suc dinăuntru; înseamnă a te umple pe mîini de sucul roșu, dulce, transparent al rodiei. Ah, ce metaforă! Pentru că am copilărit la poalele unui agud (dud) uriaș, care făcea agude negre, pe care nu le lăsam niciodată să se coacă profund, nu îmi plăceau cînd erau negre, îmi plăceau cînd erau un pic roșietice și cînd îmi scîrțîiau în dinți, dar oricum ar fi fost îți lăsau urme adînci în pielea degetelor, nu puteai păcăli pe nimeni, agudul se semna cu cerneluri grele pe mîinile tale, ei, bine, eu aș fi tradus cu agude, că bătrînilor li s-a dus viața ca agudele din ogradă, dar parcă e prea rural, prea din biografia mea. Oricum, indiferent cum aș traduce, pentru mine, în spatele rodiei lui Benedetti va fi întotdeauna cuvîntul agudă, pentru că așa am crescut eu, îndopîndu-mă vară de vară cu agude. Am fost uluită să constat că la Alicante, la universitatea, e o alee întreagă cu duzi, duzi ținuți în frîu, tunși regulamentar, soldățește, care au niște frunze de pomină și fac niște agude mici și ale dracului, negre, care cad în neștire pe jos și le calcă toată lumea în picioare și pătează cu negru-mură-ntunicată (cum se spune în Bucovina), bunătate de dale albe. Așa se iau pe tălpile alicantinilor studioși toată dulceața copilăriei mele. Îi întreb. Îmi spun că nu le mănîncă, sînt folosite fie pentru umbră, că au frunza mare și ușoara, fie pentru viermi de mătase, mare iubitori de frunze de agud. Atîta dispreț pentru această realitate botanică, încît bogata limbă spaniolă a găsit de cuviință să îi spună agudului mora. Trec în continuare pe sub aguzi și mă simt ca un vierme de mătase, care ar fi fost cazul să se fi transformat deja în fluture... La vîrsta asta... O să caut altceva, poate mă ajutați voi, ne trebuie o metaforă plină de zeamă, de esență, de roșu, dar parcă nici harbuz nu aș pune, să îi spun oare pepene roșu? Să țîșnească viața din metafora asta, din poetul ăsta care a plecat anul trecut cînd țîșneau primăverile în emisfera noastră și se zbuciumau verile cu ultimele forțe..., să țîșnească din puterea lui și în limba română. Atîta simplitate! cum poate să doară simplitatea, nu?