Treceți la conținutul principal

Exercițiu

Iepuroiul Nata


Iepuroaica Puffy


Doi iepuri imaginari care fac boabe de piper reale


Cînd l-am văzut, l-am recunoscut, am știut că musai trebuia să fie el, că doar îl căutasem, sau îmi fusese trimis, nu mai știu exact, cert este că am știut că el e alesul și trimisul, i-am făcut loc lîngă mine și eu culcuș lîngă el, am schimbat 1001 de cuvinte și săruturi și tot dichisul, toată recuzita unei mari iubiri, și cînd am întors capul nu am mai văzut pe nimeni, nu ERA nimeni, m-am uitat mai bine, am răscolit pe sub mese și paturi, între miile de hîrtii, între sutele de cărți, în arhiva mess-ului, în mesageria telefonului, nimic, nimeni, niciodată, m-am văzut tot singură, fusesem singură tot timpul, eu și prietenii mei imaginari, eu și iubiții mei imaginari, eu și părinții mei imaginari, eu și familia mea imaginară. Așadar, fiecare El care apare către o Ea, sau invers, sînt de fapt gesturi imaginare ale unei apropieri imaginare. Din apropieri imaginare ni se nasc și copiii. Și totuși... Și totuși, erau cărți pe care nu le cumpărasem eu, erau telefoane pe care nu le primisem niciodată, erau foi pe care nu le scrisesem niciodată. Atunci am știut că așa se naște marea literatură a lumii: în singurătate. Și cărțile cred, se nasc tot cînd de peste umăr nu îți zîmbește nimeni. Ce multe cărți sînt pe lume! Ce mulți oameni s-au trezit dintr-odată singuri! 

Și totuși atîta forfotă în jur!

Vin copiii mei de la școală și intră în lumea mea imaginară, unde casa nu e plină de moloz și de faianță căzută de pe pereți, unde caloriferul care curge și trebuie schimbat costă numai 100 de RONi, unde salariul nu e diminuat și îmi ajunge, unde îmi zîmbesc toți prin preajmă, unde și articolul meu pentru volumul din Irlanda e gata. Vin copiii mei reali și intră în lumea mea imaginară, cu lumea lor imaginară. Pe care tot de la mine o au!

Și trăim toți trei în orașul nostru imaginar, situat la poalele obcinelor imaginare, într-o Românie imaginară, trăindu-ne viețile noastre imaginare. Numai cățelul nostru imaginar lasă foarte mult păr prin casă, iar iepurașii fac prea multe boabe de piper. Dar cum casa  noastră e imaginară, la fel și textul acesta, vă trimit fericită un salut imaginar!

Comentarii

  1. Dupa asa un exercitiu de imaginatie, realitatea pare o inchipuire scofalcita de n-ar mai fi si nu s-ar mai povesti...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...