Despre oameni si zdrente

Atât am avut de spus, că uneori oamenii au prostul obicei de a se zdrențui, cu cât mai netede le sînt veșmintele, cu atît mai urît li se zbîrcește inimioara și suflețelul. Mă întrebam cu ceva vreme în urmă de unde a venit cuvîntul zdreanță ca insultă care fărîmițează întregul uman și îl transformă în franjuri. Sensul cuvîntului mă duce mai degrabă înspre sentimente de milă pentru decăderea umană, decît înspre dispreț. Mi se trage de la minunea de cățel arghezian, și uite că nu reușesc să mă smulg acestui predeterminant cultural. Aud este o zdreanță, iar în minte îmi apare involuntară și superbă, fețișoara de milog a patrupedului celebru. Și totuși, fonetic, cînd ai spus zdreanță ți s-au strepezit dinții de nervi și de atitudine, adică ,da, spui zdreanță și dintr-o dată devii superior împărat înfășurat în mătăsuri, tu, marele și înfășuratul, și în fața ta, mult mai jos, jos de tot, zdrențuitul, nevrednicul, nemerituosul. Zdreanță, prin femininul puternic marcat, pare a fi destinat în exclusivitate auditoriului feminin. Dacă se strecoară cumva în discursul adresat unui bărbat, apăi asta mare supărare poate isca în orgoliul masculin specific spațiului carpato-ponitc, pentru că implică și o feminizare atroce care, orice s-ar spune, nu poate fi privită cu ochi blînzi. Încetul cu încetul, în argou, cuvîntul și-a făcut mendrele și a evoluat înspre încă un sinonim pentru desfrînată, curvă, cu încărcătura decăderii, degradării, risipirii imorale, din moment ce apare chiar în titlul unui cîntecel voios pe care nu îl voi onora menționîndu-l aici. Nu întîmplător seria sinonimică a cuvîntului curvă depășește în imaginație și creativitate, alte eufemizări ale tabuurilor. Ne preocupă realitatea și croșetăm variante stilistice. Sîntem parte a realității și facem balet lingvistic pe teme date.

Cred ca Becali a fost cel care a transformat acest biet cuvînt în invectivă. Nu întîmplător! Becali o apostrofa pe o jurnalistă, zicîndu-i mare zdreanță, o absolutizare a superlativului. Adica marele îl apostrofa pe umilitul. Analfabetul pe profesionistul condeiului. De aceea cred ca toți oamenii care au preluat cuvîntul lui Becali, așa cum preiei tezele marilor înțelepți ai vremurilor trecute, îl preiau și îl folosesc la mînie cu multă obidă, becalizîndu-se de fapt, auto-zdrențuindu-se. Pronunțătorul cuvântului zdreanță este un becalitolog. De aceea, beneficiarul invectivei este, la scară istorică, salvat de umilința lingvistică, din moment ce imaginea josniciei a luat în contemporaneitate chipul marelui om de stat. Și cum lauda venită din partea unui parvenit jignește, tot așa, invectiva acestuia înnobilează. 

Oare istoria l-a mai păstrat pe jurnalistul zdrențuit de către marele cioban al statului? Oare o mai fi fiind obiectul urii politicianului făcut, iar nu născut? E prietena mea, marea zdreanță. Și îi întind o mînă prietenească, peste vremurile mici pe care le trăim.