Yo: Caótica Oana

Eram în fața Alhambrei când am început să scriu că „mie Granada îmi curge prin vene. Am spus-o cu mult timp în urmă, atunci când aproape din întâmplare am ajuns între munţi ei. Granada îmi este ca o poveste care se strecoară subtil, în vârful degetelor, o poveste care are doar degete şi îţi pătrunde tiptil prin toţi porii de nu mai poţi scăpa de ea, nu mă satur să o respir şi să o miros. Să o cunosc şi să mă pierd în ea.

Granada este încrustată la poalele pe o culme din Sierra Nevada. Las că şi acest lanţ muntos este neaşteptat, semeţit într-un colţ de peninsulă, parcă prea aproape de mare, parcă dezechilibrând întregul spaţiu, ameninţând să se răstoarne în mare cu toate visele lui de înălţare cu tot. Şi cum se uită piscurile înspre ceruri, cum ascunde pe ici pe colo zăpadă, în plină vară toridă, şi cum zgârâie orizontul cu ascuţimi înţepând cerul fireşte că merită să aibă la poale miracolul care se cheamă Alhambra şi oraşul care i se aşterne cuminte la picioare.

Granada se cocoaţă cum poate pe culmile munţilor din spatele ei. Munţi zdraveni, din moment ce unul dintre vârfuri ajunge aproape de 3500 m. Se cocoaţă ca o caracatiță şotioasă, se agaţă cu unghiile de râpe, casele scurmă în carnea muntelui şi îşi fac culcuş în rocă. Străzile aleargă ca nişte panglici înguste printre grădini cu flori nestemate, palmieri şi măslini, portocali şi lămâi, fântâni de tot felul, care trimit înspre vale fuioare clipocinde de apă. Granada stă faţă în faţă cu ea însăşi: două coline muntoase sunt despărţite de râul Darro (Râul de Aur), pe una dintre ele se înalţă tăcută şi serioasă Alhambra, povestea maură, tăcută, melancolică, tristă şi simplă pe din afară, şi chiar în partea opusă, pe celălalt deal, peste drum și peste apă, se împrăştie pe colină vechiul cartier arab, Albaycin, iar deasupra lui, Sacromonte care are peşteri scurmate direct în munte, unde se dansează şi se cântă flamenco. Flamenco lipsit de efecte scenice şi sonorizare, flamenco din acela crud, autentic, veridic, cu femei care îţi tropăie direct pe scoarţa cerebrală de care nu poţi nici scăpa, nici fugi, nici ascunde.

Eu locuiesc de o săptămână în Albaycinul cel cu case albe, mici, mute, înguste, austere pe dinafară, încruntate sub ferestrele ei ferecate sub dantele grele de lemn. Dacă din întâmplare trecând pe străzile imposibile, întortocheate, înguste ţi se deschide o uşă sau un colţ de jaluzea cât să-ţi permită să poţi arunca o privire înăuntru, te copleşeşte fie un patio încărcat de flori, fie o fântână, o explozie de viaţă neaşteptată pe care exteriorul nu o promite. În Albaycin totul e alb și mut, nu vorbește nimic, ferestrele sunt mici, și uc ochii închiși, pereții nu respiră, totul e claustrat, secretele sunt bine ținute.

Locuiesc e un fel de-a spune, de fapt locuiesc într-un vis, de fapt locuiesc într-o lacrimă iscată de atâta frumusețe, e o emoție continuă care nu mai contenește, mă invadează frumusețea cu o violență pe care nu am mai cunoscut-o.

Locuiesc într-o clădire mai veche decât Voroneţul, un palat, o fostă mănăstire înconjurată de grădini şi de flori, un binevenit umbrar cu balcoane surprinzătoare, cu cotloane care parcă ţi se ivesc dinainte-ţi chiar înainte să păşeşti.

Eu mă topesc aici. Mă topeşte emoţia fiecărui răsărit deasupra Alhambrei.

Granada nu e un oraş. Granada nu e un ţinut. Granada e o poveste complicată, sinuoasă, e doldora de o mie de nopţi într-o singură zi, de fapt a mia-unu noapte este o zi întreagă, aici timpul curge pe lângă Sierra Nevada

, aici mă pregătesc să vin, pentru acest timp infinit mă pregătesc să las obcini, zăpezi, mobila cea nouă din sufragerie, florile abia plantate care au înflorit, studenţii mei, prietenii mei...