Treceți la conținutul principal

Mi amiga, Cornelia







Entre blanco y negro se esconden todos los colores. Entre sonrisas y lágrimas todos los sentimientos. Entre coma y punto y otra coma, se combinan todas las palabras: en rumano, en castellano… Entre nieve y sol todas las flores. Entre invierno y primavera, muchas semillas, energía, voluntad, vitalidad. Entre invierno y primavera, sueño y silencio. Esperanza. Espera.
Entre Rumanía y España, otros sueños, ilusiones y esfuerzos. Echo de menos a mi país, a mis amigos, a mis montañas. De vez en cuando subo a la Sierra esperando encontrar mis montañas rumanas y la Sierra me parece impresionante y grande, pero no es lo mismo.
Llegué a España en septiembre, y en el mismo mes, al lado de mis montañas, Cornelia Anghel inauguraba esta exposición en mi ciudad. Con mis amigos, con mi familia. Y yo miraba con tanta emoción en Facebook las fotos del acto, que me sentía lejos, muy lejos de mi “rumanidad”. Hasta que llegaron a mi salón las cajas con estas fotografías. Estaban en mi salón, rodeándome: mis inviernos, mis amigos, mis montañas.
Admito que traer esta exposición ha sido un gesto egoísta. Profundamente egoísta. Porque a mí me encanta la sencillez de esas imágenes, la voluntad terrible del negro sobre el blanco, las líneas rectas y las promesas de las líneas curvas, escondidas en el blanco. O en el negro.
Porque me encanta esta mujer con su pelo invadiéndole la cara y su espacio vital, con sus ojos verdes, con su timidez, con su fragilidad. Parece una bailarina rusa, exacta y precisa, segura, que corta el aire cuando pisa el suelo, y el aire no siente casi ninguna presencia, y la deja pasar. Hemos traído esta exposición porque echo de menos mis inviernos y la primera caída de la nieve. Echo de menos la paciencia de esperar la primavera.
Y miraba ayer cuando colgaba las fotografías cómo este sol andaluz tan generoso intentaba derretir mis nieves, las nieves de Cornelia, las nieves de Los Cárpatos…, un sol precioso y, por cierto, muy grande, como es en general esta “tierra soñada”. Y me sentía tan feliz y orgullosa teniendo a mi lado mis Cárpatos y Sierra Nevada por detrás; tener la nieve y los limones alrededor.
Y si todo esto les parece interesante, bonito, espectacular, fantástico, pues mejor. Por otras razones, cada uno de nosotros va a disfrutar del blanco y del negro, de Los Cárpatos y Sierra Nevada y de todo lo que hay entre estos dos límites. Porque las dos provincias romanas más extremas, que limitaban el antiguo imperio eran Dacia e Hispania Universa.

Oana Ursache
Granada, 24 de noviembre de 2011

Comentarii

  1. Cu carbune pe zapada. Intre virgula si punct. Intre alb si negru. Sau despre cum sa suferi si sa te bucuri in egala masura pentru ceva. Pe aici, pe undeva, sunt eu, cea stiuta si nestiuta. Sunt tare bucuroasa, Oana, ca-ti pot fi alaturi intr-o zi atat de frumoasa si atat de importanta pentru tine.

    Sa stii ca am pus randurile tale intr-un translator online si am aflat un mare secret: "desteptul" de el, translatorul adica, oricat de destept ar fi, el nu are suflet! Stie sa spuna, mot-a-mot, "bucuria gestului de a oferi curat, altruist si plin", dar nu simte nimic din ceea ce traduce el, pe limba lui. O stii el mai multe cuvinte in spaniola decat stiu eu, dar nu are suflet si nu poate simti nici emotia cuvintelor tale si nici lacrimile mele strecurate printre randurile tale. Nu mi le-a tradus corect, desteptul asta, dar mi le-a dezvaluit un pic, suficient cat eu sa le simt cu sufletul pe care el nu-l are. Ce sarac este desteptul asta de translator! Si ce bogata sunt eu, asa, in prostia mea! Asa, cu greselile mele, cu suferintele mele, cu fericirea mea de a oferi si de a primi! Cat de bogata sunt ca pot sa plang si sa rad si sa simt! Sunt bogata cu adevarat, sa stii. Printre suferinte si bucurii, printre toate emotiile care te pot rapune sau te pot ridica, eu sunt bogata ca le simt pe toate!

    Iti multumesc, prietena draga!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...