Visele mele au crescut odata cu mine. La inceput mici si vesele, acum mari si serioase. Toate fetele de pe ulita se vedeau doctorite, eu ma vedeam actrita, visul acesta nu m-a parasit niciodata, dar acolo, sub zidurile Avignonului, dupa ce vazusem reprezentatia epica din Regele moare a Teatrului Eugen Ionescu din Chisinau, acolo unde m-am rastingnit pe iarba plangand toata noaptea..., plangand pentru regele care a murit, pentru Eugen Ionescu, atunci foarte batran, pentru tara mea, pentru actrita din mine care murea incet pe peluza de sub zidurile Avignonului, in plina glorie, dupa un premiu rasunator, dupa un an plin de miracole si emotii pe care nu le voi mai trai niciodata. Eu am murit atunci impreuna cu fiecare personaj, impreuna cu fiecare spectator, am murit si am invatat sa fiu fericita. Jucasem in Delir in doi, si scena m-a imbratisat cu parsivele-i brate si am stiut ca nu imi va mai da drumul niciodata! Am fost mare atunci la Sibiu, la festival, am fost si mai mare la Avignon si toate s-au sfarsit odata cu moartea regelui: am stiut, am simtit ca niciodata nu voi putea fi o exceptional de mare actrita, ca doar am avut norocul unui rol foarte potrivit si ca nu voi putea face un rol mare dintr-un rol mic, ci numai unul mare din unul mare: lucru la indemana oricui. Plangand atunci pe iarba, in fata zidurilor palatului papal m-am despartit de Teatru la Persoana Intai si ma ramas de atunci intr-o relatie de Persoana a II-a pana azi. Si astazi ma doare Teatrul si ma face sa plang. Nici pana azi nu am vorbit niciodata cu actorii care atunci la Avignon m-au invatat poate singura lectie de modestie pe care am priceput-o vreodata. Si sigur ca atunci mi-a murit primul vis.
Am vrut apoi sa invat Flamenco. Si am invatat!
Nu am stat pe loc mult timp si mi-am fabricat altele, unul mai trasnit ca celalalt: sa urc pe Machu Pichu, sa traversez Atlanticul pe un vapor (nu de croaziera, ci unul de marfuri, lipsit de lux, imaginandu-mi ca fac parte din echipajul lui Columb), pentru ca vreau sa vad ce a vazut Columb pe 12 octombrie. Vreau sa iau trenul de la Sankt Petersburg si sa ajung la Vladivostoc sa vad eu nesfarsitul cu ochii mei, sa cobor o singura noapte intr-o gara si sa dorm o noapte in Siberia. Sunt sigura ca acolo as intalni infinitul. As fi apoi pregatita sa vad aurora boreala.
Visez sa scriu despre Panait cartea care sa ii placa lui, asa cum mi-a spus in visul acela, in care statea intins in pat, slab si bolnav si la lumina lumanarii citea cartea mea si imi spunea: "asta da, asta e o carte despre mine!". Visez sa scriu cate o carte fiecare fiecarei persoane mari cu care am avut norocul sa ma intalnesc in viata, de la care m-am construit si am crescut. Sa scriu toate gesturile mari pe care le-am simtit in preajma si care m-au facut fericita.
Vreau sa ma retrag la tarla si sa cresc doua capre si un cal, si acolo sa scriu cu creionul povesti pentru nepotii mei, tot asa cum am scris pentru copiii mei. Si sa continui sa visez. Sa fiu apoi cenusa, la poalele fagului, sa ii dau hrana si sa il ajut in eternitatea lui.
Comentarii
Trimiteți un comentariu