Treceți la conținutul principal

Postări

Micile detalii ascunse ale vieţii

De fapt, tot despre singurătate... Numai când eşti singur ai timp să vezi şi să observi şi să începi să adulmeci micile lucruri pe lângă care ai trecut în fugă toată viaţa fără să ai habar că sunt prezente şi că ţi-ar putea aduce o clipă de fericire. Fericire... Ieri, la Madrid, s-a terminat Al Doilea Congres despre Fericire. Am mai auzit cu ani în urmă că în Anglia s-a propus predarea unui curs de fericire în licee. Cine să-l predea, cine poate face excelenţă în fericire, cine se poate titulariza în fericire şi cine îşi poate da un doctorat în fericire. Dar cine să conducă acest doctorat? Cum ar fi să pici examenul la fericire? - Şi la fericire? - Nooo, nimic, la fericire am picat. E al dracu profu de fericire. Un... nefericit, din moment ce a picat jumate din câţi eram... Dar cel care a luat examenul cu 10? Gata, înseamnă că va fi fericitul pământului? În fine, la Madrid au fost oameni care nu ştiu dacă or fi nişte fericiţi cu toţii, dar care oricum răspândesc tihnă în jur. Un...

Soledad...

Nu îmi place să fiu singură. Şi nu am fost niciodată, nu am ştiut niciodată cum e să asculţi tăcerea propriilor tale gânduri, sau goana lor turbată. Întotdeauna înconjurată de lume, de sunete, de gălăgii şi de zvonuri. Nu am stat niciodată mai mult de câteva ore singură, mi se părea cu neputinţă să supravieţuiesc. Şi nici nu aveam cum să îmi dau seama..., veneau copiii şi singurătatea devenea imposibilă, inutilă, inexistentă. Acum sunt singură şi mă aud gândind, mă aud tuşind, mă aud... Sunt zgomotoasă şi dezordonată. Observ asta acum, când sunt nevoită să mă suport şi să mă ascult, să mă văd şi să mă... iubesc în ultimă instanţă. Îmi vine greu să fac toate astea. Îmi e greu să mă întovărăşesc zile în şir. De aceea am ajuns la o înţelegere: continui să mă ignor şi să mă ocup cu altele, să alerg acum mai mult, să îmi rămână cât mai puţin timp cu mine. Nu mă iau în seamă, pentru că tot ce am a-mi spune, deja ştiu. Am fost în vacanţa asta în munţi şi la mare. În Alpujarras, versantu...

Camino de Santiago... Gustavo

Acum ştiu, Diana îmi vorbea din clopoţei pe Camino de Santiago. Acolo era cărarea scăldată în lumină, cărarea pe care am văzut-o în vis. Camino de Santiago este visul contemporaneităţii, căutarea umbrelor credinţei adevărate. Orice credinţă, nu numai cea în zei, ci credinţa în puterea omului de a re-trăi frumuseţea autentica a vieţii: întoarcerea la acea vârstă de aur a umanităţii când aveam libertatea de a nu avea telefon mobil, când mergeam cu căruţele, sau pe jos, familia aceea sacră a Badei Cârţan, cel care voia să vadă Columna lui Traian. Cârţani sunt toţi cei care fac Camino de Santiago..., drumul din nordul Spaniei, care traversează toată peninsula, ajungând la Catedrala din Santiago de Compostela. Unii îşi caută sfinţii, alţii sufletul, alţii pactul cu diavolul, sau cu îngerii. Unii leagă prietenii pe veci, mai eterne decât propriile lor nume. Se împrietenesc pelerinii între ei, pelerinii cu cei care îi ospătează pe drum, pelerinii cu cerul, cu apele, cu verdele munţilor pe car...

Din nou despre Diana

Diana a venit la mine. De fapt cred ca eu mergeam spre ea, desi parca tin minte ca eu imi vedeam de drum. Drumul era o carare foarte neteda, dar nu alee, ci un drumeag de tara cu un pamant generos, asa, oarecum rumen, fara pietre si lipsit de intortocheri. Un drum care serpuia prin semiintuneric. Dar unde eram eu... eu si Diana, era o lumina calda, lumina de apus, rosiatica si blanda. Diana mergea in fata mea, dar cu fata la mine, de fapt mergea cu spatele si ma privea. Eu ii vorbeam, o intrebam ce mai face. Zambea, uneori chiar radea cu toata fiinta ei micuta. Si de fiecare data cand trebuia sa imi vorbeasca suna dintr-un clopotel. Un clopotel ca de spiridus, pe care inca il aud cu exactitate. Diana mi-a spus o gramada de lucruri cu clopotelul ei, numai ca eu, nestiutoare, nu am inteles nimic. Am mers mult impreuna, ea stia drumul mai bine ca mine si nu isi lua ochii niciodata de la mine. Ma gandeam in timp ce dormeam ca ar trebui sa il sun pe Ionut si sa ii spun ca Diana e bine si ca...

In cautarea numelui pierdut...

Recunosc faptul ca mi-a placut mult cum suna titlul acesta si, sedusa de el, incerc sa construiesc un oarece in juru-i. Nu tin minte numele propriului meu blogg, asa ca, de fiecare data cand am nevoie sa intru pe el trebuie sa folosesc Google. Iar mie aceasta cautare mi se pare sugestiva, are ceva din curiozitatea bolnava a celor care vor sa stie ce mai spune unul sau altul despre ei. "Ma caut" pe net si dau de mine fara gres, sunt prezenta vesnic si ma gasesc aproximativ vesnic, daca imi este permisa licenta ilogica. De fiecare data ma dau un pas inapoi uimita de cantitatea de Oane Ursache din internetosfera, iar cele 3000 de intrari mi se par scandalos de multe. Imi dau seama ca Oane Ursache sunt mai multe si initial pierderea unicitatii (parca Oane Covaliu nu erau asa de multe) imi provoca certe nostalgii. De cateva zile ma rod curiozitatile (cum spun spaniolii, la curiosidad mato el gato ) si purced a inspecta fiecare profil, cu o anumita doza de incantare, trebuie sa rec...

Şcoala mea

Sunt o privilegiată. Pe mine şcoala m-a alintat şi m-a iubit, şi ne-am dăruit eu ei şi ea mie ca în basme. Viaţa mea se leagă de oraşul meu şi de şcoala mea. Am visat mult să scriu o istorie a şcolii mele, o istorie a oamenilor care au trecut prin ea, oameni mari, profesori şi elevi care au zbughit-o prin lume, dar care sunt convinsă că au păstrat în inimile lor clădirea austeră, serioasă, robustă, antebelică, nemţească, de pe colţ: Şcoala Generală Nr. 1. Eu am început şcoala încă de la grădiniţă, pentru că Livia Grozavu mi-a fost educatoare şi mai apoi învăţătoare, aşa că nu am simţit nicio înfiorare dramatică la trecerea înspre clasa întâi. Deşi aveam deja 3 ani când am început să merg la grădiniţă, am avut dintotdeauna impresia că mă născusem direct acolo. Până şi femeile de servici mi se păreau că formau parte din familia mea. Era încă vară, mă rog, aşa cum simt copiii vara la noi, adică e vară până când îşi pun ghiozdanul în spate, era vară zic şi mă jucam în faţa blocului, da, de...