Treceți la conținutul principal

Mărțișorul Noricăi



Ghiocei de la Nory





Îmi scrie Nory să nu uit că vine primăvara. O știu că a coborît în goană treptele casei, cu aparatul în mînă, ca să îmi culeagă ghioceii ăștia și să mi-i trimită. Așa e Nory, cu degetele ei de la picioare capabile să alunge orice depresie, indiferent de cît de neagră va fi fiind aceasta... Pentru că are Nory o samă de cartofiori noi la picioare, o minune: degete de nou/născut (nu întîmplător poartă 35 la pantofi și se îmcalță de la raionul de copii. Și cum acolo nu prea se fabrică pantofi cu toc...).

Nory e miniaturală, dar pe cît e de micuță de statură, pe atît e de mare în suflet. De multe ori m-am gîndit că Nory pe dinăuntru are numai inimi, adică toate măruntaiele ei au formă de inimă: și ficatul, și rinichii și stomacul, tot ce o mai fi fiind pe acolo, au toate formă de inimă.
Am împărțit cu Nory 3 ani aceeași casă, același dulap, și de multe ori aceleași haine. Nici nu știu cum de mama focului intram eu în sacoul crem al Noricăi, nu că aș fi vreo zveltă, dar în comparație cu ea, mă pot considera o Grimhildă războinică. Și tot mă strecuram cu efort în hainele ei. Era mare competiție la îmbrăcat și sfîrșeam prin a ne chinui 2 ore cu asortatul și combinatul bulendrelor, și după ce potriveam și oarece bijuterii, numai bine treceau primele două cursuri, scoteam andrelele și împleteam pulovere pentru iubiții noștrii. Așa o armonie ce era între noi nu mi-a mai fost dat să trăiesc. Așa niște ani de săltăreți și de fascinanți, iarăși nu o să mi se mai întîmple.
Tot timpul am rîs de Nory că s-a făcut inginer. Și în timpul sesiunii muncea sisific la niște foi prea mari pentru orice casă, le înșira pe sub paturi și avea niște cărți enorme cu niște tabele și se culca Nory la 6 dimineața, ca să se trezească la 8, și, doamne, și acum îmi amintesc scrisul ei și cursurile ei. Și venea Nory de la examen bosumflată că toată mucușoara ei se concretizase într-un 5 amărît. Și luam și făceam două porții de covrigei și mîncam trei porții și treceau toate.
Dacă am avut o studenție frumoasă i se datorează ei, în mare parte. Pentru că eram ca doi hippies care știu că viața e un covor înflorit și că merită să treci prin ea rîzînd. Păcat că am crescut, ne-am înțelepțit și ne-am prostit.
Ne-am măritat cu zor, am procreat de parcă venea sfîrșitul luimii și nu mai apucam să ne împlinim menirea, ne-am transformat în gospodine, soții, mame, dar prietenia noastră nu s-a prăfuit, deși a fost de cîteva ori greu încercată.
Am rîs de ea că s-a făcut inginer, că lanțurile îi zornăie în timp ce vede un film de Tarkovski, din alea cu care ne tortura Mircea Constantin cînd noi voiam să mergem la discotecă, el voia să ne înțelepțească musai, și noi adormeam invariabil, în speranța că se satură, își ia arta și pleacă naibii, că nici discoteca nu ținea toată noaptea, dar el, nimic. Aveau să treacă mulți ani pînă să mă împrietenesc din nou cu Tarkovski. Rîdeam de Nory că la cursurie ei de ce știu eu ce matematici imposibile, de fapt profesorii le extirpau studenților organul de receptare a artei... Dar Nory a stat indecisă într-o alchimie de neofit și s-a poetizat excesiv de nu mai știu pe unde să scot cămeșa literară. Îmi trimite Nory o samă de cuvinte pe care numai dorința de a-mi proteja intimitatea mă face să nu le anexez aici grabnic. Nory a fost dintotdeauna cu mult mai înțeleaptă decît mine, dar are o perioadă de cîțiva ani în care mă copleșește de-a binelea. Și apoi, cu fotografia. Face Nory niște fotografii de ma complexează și mă face să înghit aparatul cu obiectiv cu tot. Se întîmplă în viața mea minunea asta de a mă regăsi într-un spațiu al fotografiei, cu vechi prieteni convertiți în artiști, pe negîndite, din senin. I-am lăsat normali, și îi regăsesc acum lupi solitari așteptînd pe dealuri apusuri și întîmplări de fotografiat, aleargă între obiective și felurite accesorii. Între toți aceștia și pozele Noricicăi, prin care împarte cu noi tot ce vede blîndețea și frumusețea trupului ei plin cu inimi de jur împrejur. Și îmi trimite Nory acest buchețel de ghiocei și las baltă conferința mea despre Apolodorul lui Naum și mă apuc să scriu acest mărțișor de cuvinte albe și roșii, de care atîrn figurina reprezentînd degetele ei de la picioare.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...