Treceți la conținutul principal

ce simpla si frumoasa poate fi o poveste

Muchisimas gracias, Raul

http://pelapapas.com.mx/htmls/animacion-arena-2.html

Comentarii

  1. Anonim27 februarie 2010 la 04:01

    Felicitari Oana! pentru "rascolirea" amintirilor frumoase din copilaria noastra din Grigore Preoteasa. Sunt multi ani de cind am parasit acele meleaguri de vis - Gura Humorului. Multe episoade- pe care credeam ca, creierul meu le-a uitat au revenit citind si recitind cele spuse de tine.
    Ma regasesc pe Toaca, in Lunca, in parcurile lui Taranu, pe Staniste, pe Gingioaia, la Piatra Pinului si mai ales in cartierul nostru. Fiecare personaj descris mi-a fost prieten sau cel putin l-am cunoscut. Sa stii ca a fost o surpriza placuta sa te regasesc si surpriza a fost si mai mare sa vad ca probabil cea mai baietoasa fata din cartier sa aiba atita "stil". Inca o data: Felicitari! Mircea Alexandru-Sydney, Australia

    RăspundețiȘtergere
  2. Oana Ursache Râșcanu27 februarie 2010 la 04:52

    Eu în Australia nu te regăsesc, dar în cartier mi te amintesc, înalt și foarte subțire, da, și de mînă cu o fată (întotdeauna aceeași) da, te țin minte. O mai știu pe sora ta, și, desigur pe părinții tăi, pe tatăl tău, mai ales, cu o pălărie exotică, de cowboy...
    Îmi amintesc și că am vorbit odată despre Australia ta (inventată), cînd întors de acolo erai absolut neschimbat.
    Băiețoasă sînt și acum, și poate că tocmai de aceea... Îmi crește inima cît un bostan turcesc (din ăia comestibili) că îmi auziți strigătul de la Polul Sud, fie-vă Australia prietenoasă! și mai lasă din cînd în cînd urme și pe blogul ăsta, că, cine știe, poate reușim să construim istoria apocrifă a Humorului.
    Cu mare drag, Oana - Alicante - Spania

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...
21 de comentarii
Citiți mai multe