Treceți la conținutul principal

Cum ar arăta lumea fără mine?

Lumea fără mine, din nefericire, cred că ar arăta la fel. Dar am norocul de a cunoaște câțiva oameni, fără de care viața mea ar fi fost mult mai săracă și mă gândesc la ei, la lume, și știu că doar întâlnindu-i am îmbogățit locul în care stau.

Comentarii

  1. Anonim23 noiembrie 2010 la 10:56

    Neata ! Cum adica zero comentarii ? Oana, suntem aici! Te urmarim, te citim, te gandim ... .Lumea fara tine? Existi doar pentru cei care te-au intalnit. Am fi saraci, foarte saraci ...si mult mai muritori. Stiu !

    RăspundețiȘtergere
  2. Oana23 noiembrie 2010 la 19:53

    Ei, hai! Ca daca as avea planta nemuririi, v-as contempla cum o mancati cu nesatiu, ca pe o prajitura cu frisca, asa cum Ghilgamesh, bietul, visa, numai ca sa va bantuie cuvintele mele o nemurire intreaga, sa se des-modeze, sa fie depasite, sa iasa din uz, sa se schimbe limbile si limbajele intre ele, sa mi se acopere sunetele de praf istoric nemuritor, asta da! existenta. Ce doream eu sa spun este, nu ca ma simt inutila, ci ca, daca oi fi fiind utila in vreun fel, apai musai datorita marilor oameni pe care i-am intalnit/citit, de la ei mi se trage bruma de inspiratie.

    RăspundețiȘtergere
  3. Muc cel Mic26 noiembrie 2010 la 07:20

    Ii superi pe Panait,Pastorel,Mironescu samd. Pohta de viata e pohta lor, asa ca nu dezerta! Ordin!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...
Un comentariu
Citiți mai multe