Treceți la conținutul principal

Viva la poesía, o la vida sobre la muerte

La poesía no me gustaba. La respectaba, la toleraba, pero no sentía que no puedo vivir sin leer poemas. Ha sido el descubrimiento de Lorca el que me dio el regalo de la poesía. Estaba yo en mi Bucovina, en una tarde de verano, cansada de historias complicadas, quería una emoción sencilla, rápida, que me cambie la manera de pensar o la vida. Ha sido precisamente un libro de Lorca, en Bucovina, por el que me cambié la vida...
Ha sido una película grande, grandísima, la que me comprometió para siempre en vivir con la poesía a mi lado. El lado oscuro del corazón, una peli en la que el amor y la poesía se ponen a volar.
Y la cronología de mi experiencia poética sigue con la experiencia de volar en parapente hace tres semanas, sobre mi Bucovina helada, llena de nieve, de inocencia. Volé y me sentí como los ángeles, pisando por la encima de los árboles, pisando las nubes y el aire. Volé y sentí como me crecen alas de palabras blancas, no sentía ni el peso de mis años ni el peso del futuro. Fui un ángel para un corto periodo de tiempo.
Estoy ahora en Granada y me acuerdo de la pequeña hada Diana, que se fue en otros mundos la semana pasada, y también me acuerdo de la preciosa madre Mercedes, desaparecida el año pasado. Entiendo ahora que hay seres humanos que casi no son humanos sino mas allá, son ángeles que andan por la tierra tal como los personajes de Márquez.
Entiendo que, quizás su papel mundano (el de Diana, el de Mercedes) ha sido darnos la poesía que nos faltaba. Y si uno la pudiera escribir, tomar valiente sus emociones y ponerlas en palabras, entonces estos ángeles terrestres no existieron en vano.
Me imagino que Lorca también tuvo sus Dianas y sus Mercedes. Te todos modos, si yo fuera Lorca, hubiera escrito el siguiente poema:



Y Granada te guarda como santa reliquia,
¡oh princesa morena que duermes bajo el mármol!
Eloisa y Julieta fueron dos margaritas,
pero tú fuiste un rojo clavel ensangrentado
que vino de la tierra dorada de Castilla
a dormir entre nieve y ciprerales castos.

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
los cipreses, tus cirios;
la sierra, tu retablo.
Un retablo de nieve que mitigue tus ansias,
¡con el agua que pasa junto a ti! ¡La del Dauro!

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
la de las torres viejas y del jardín callado,
la de la yedra muerta sobre los muros rojos,
la de la niebla azul y el arrayán romántico.

Princesa enamorada y mal correspondida.
Clavel rojo en un valle profundo y desolado.
La tumba que te guarda rezuma tu tristeza
a través de los ojos que ha abierto sobre el mármol.


No he sido yo, sino Lorca el que lo escribió.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...

România mea inventată

foto: Buna Irina Luca Toate țările prin care trecem în viață, dar absolut toate, sînt inventate. Inventate de cei care ni le-au prezentat înainte de a ajunge noi acolo, cele pe care le vedem în filme, în povești, în personaje, în muzică. Știm despre Paris, despre țara Paris că e musai să fie plină de romantism și de dragoste, că dacă ești atent poți la un moment dat să dai peste Edith Piaf însăși, dacă știi unde să cauți... E un spațiu inventat al parfumurilor, eleganței, modei, eșarfelor care învelesc gîturi firave de cucoane simandicoase. Ajungi la Paris și iei cu tine ceea ce apuci: cîteva vederi musai cu Turnul și noaptea și ziua, și alb/negru că e mai artistic oarecum, cu o bicicletă în prim/plan, mai iei cu tine prețurile nesimțite din zonele excesiv de turistice, iei cu tine toate, dar absolut toate blițurile din ochi, pentru că ori de unde ai privi Parisul, întotdeauna este în fața ta un japonez, sau un american, care face fotografii indiferent și indiferent de ... indiferent ...