Treceți la conținutul principal

De-as avea un baiat...

De-as avea un baiet ar sti sa zboare inca dinainte sa se nasca. Si pentru ca el ar sti sa zboare, as zbura si eu cu el.
La nastere l-as lasa sa zboare. Ca sa isi aleaga un loc, un loc al lui, locul lui, de unde sa adulmece bunatatea pamantului. Sa isi dureze acolo casa, fantana, arborele. Sau daca o fi sa fie in Spania, sa scrie o carte, sa zboare cu balonul, si sa planteze un copac. Sau sa nu faca nimic din toate astea, ci sa stea ca Orfeu luminand noptile cu lira lui.
De-as avea un baiet l-as dori serios si bun la suflet. L-as invata sa deosebeasca ciupercile otravitoare de cele bune, pleava de bob, lucrurile inutile de cele obligatorii. L-as invata ca oricat de mare ar fi sufletul nostru, nu va inceta sa fie prea mic pentru a mangaia suferinta celor din jurul nostru.
De-as avea un baiet, ar cutreiera padurile, ar cutreiera marile, ar urca muntii in cautarea secretului nemuririi. Si nu il va pierde dupa ce l-a dobandit. De asta sunt sigura. Il va razbuna pe Ghilgames.
De-as avea un baiet l-as ruga sa imi cante melodia copilariei lui, pentru ca stiu ca daca as canta-o eu i-as tulbura armoniile. Am merge la schi si din telescaun ar canta doar el: Fata verde cu parul padure. Iar eu as dansa.
De-as avea un baiet l-as invata sa danseze. Muzica fara dans este precum cartile scrise intr-o limba inca nedescifrata.
De-as avea un baiet l-as asigura in fiecare seara ca oriunde as fi sunt vesnic langa el, si ca intre mama si fiu nu pot exista nici kilometri, nici ani, ci numai un zambet care ne va lega tot timpul.
De-as avea un baiet i-as povesti ca in momentul in care s-a nascut, pe mine m-a luat de mana o delfina si m-a mangaiat zambind si spunandu-mi sa nu fiu ingrijorata, ca suferinta prin care treceam eu e suferinta tuturor mamelor din lume. Am privit-o atunci mai atent si am vazut ca, intr-adevar, alaturi de ea inota un delfin micut, iar ea era deosebit de mandra. Am intors mai apoi privirea si de mana cealalta ma tinea o elefanta, iar langa ea un elefant micut se alinta de zor. I-am zambit recunoscatoare, am inchis ochii si m-am vazut de mana cu toate mamele din lumea asta, eram parte a lantului trofic matern, toate mamele care nasteau si suferinta le era stearsa de puii mici de langa ele. I-as povesti toate astea fiului meu ca, nascandu-l, am fost parte a horei de mame care tin viata pe planeta asta. As vrea ca atunci cand plec de aici sa retraiesc bucuria infinit de simpla si infinit de mare pe care am trait-o intr-un mai plin de pomi infloriti.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...

România mea inventată

foto: Buna Irina Luca Toate țările prin care trecem în viață, dar absolut toate, sînt inventate. Inventate de cei care ni le-au prezentat înainte de a ajunge noi acolo, cele pe care le vedem în filme, în povești, în personaje, în muzică. Știm despre Paris, despre țara Paris că e musai să fie plină de romantism și de dragoste, că dacă ești atent poți la un moment dat să dai peste Edith Piaf însăși, dacă știi unde să cauți... E un spațiu inventat al parfumurilor, eleganței, modei, eșarfelor care învelesc gîturi firave de cucoane simandicoase. Ajungi la Paris și iei cu tine ceea ce apuci: cîteva vederi musai cu Turnul și noaptea și ziua, și alb/negru că e mai artistic oarecum, cu o bicicletă în prim/plan, mai iei cu tine prețurile nesimțite din zonele excesiv de turistice, iei cu tine toate, dar absolut toate blițurile din ochi, pentru că ori de unde ai privi Parisul, întotdeauna este în fața ta un japonez, sau un american, care face fotografii indiferent și indiferent de ... indiferent ...