¡Viva la vida!

Înainte să ajung în Polonia știam despre polonezi cam ce am scris în postarea cealaltă: despre Sobiețchi, despre satele de polonezi de lîngă Humor, despre untul de casă învelit în foi de brusture pe care femeile foarte blonde de la Poiana Micului le aduceau la piață, faptul că untul era cam scump și niciodată nu lăsau din preț, făceau o politică de marketing comună, le văzusem costumele naționale de cîteva ori, și mi se păreau aproape indecent de vesele în comparație cu sobrietatea costumului bucovinean, așa cum îl știam eu, cu iia brodată cu mărgele sau cu mătase neagră, sau maro, sau cel mult verde, drept că toate aceste cămăși se îmbujorau pe măsură ce se apropiau de munți, de Valea Dornelor, unde geometriile riguroase și sobre din zona Humorului explodează în flori, în vegetație, uneori în struguri, alteori în ghinde, în brazi, ba chiar în cerbi..., ei bine, costumul polonez era cu totul diferit, chiar și de neastîmpărul straielor de la Dorna, era..., nu știu cum, aproape boieresc...

Icoană. Rugăciune. Varșovia. La Varșovia pînă și Dumnezeu a trebuit să pună mîna pe arme Stemă. Emblemă. Luptă Tăcere Eu am fost în Polonia. Aşa cum am luat cu mine o Irlandă probabil inventată, înghesuită alături de România mea inventată, cînd am ajuns în Polonia mi-am făcut grabnic loc în inimă pentru... pentru ţara asta mare, de fapt nu ţara, cît poporul ăsta mare şi orgolios. Eu nu ştiu ce e Polonia, dar ştiu ce sînt polonezii pentru că i-am văzut la ei acasă. Nu am putut să scriu nimic, pentru că eram acasă cînd istoria se apuca hohotind de repetat un scenariu cinic, am trăit un şoc aproape la fel de dureros ca oamenii Poloniei care aşezau flori pe mijlocul străzii pentru a-şi întîmpina pierduta lor doamnă. Dar scriu acum cu o durere străină şi tristă, o durere cu care nu am nimic de-a face, dar care totuşi doare. Îmi amintesc acum o zicere de-a lui Panait, dragul meu Panait Istrati, care scria în Moş Anghel o vorbă care mă tot urmăreşte: se vorbea despre durere şi spune fratele s...