Treceți la conținutul principal

Polonia mea. O altă invenţie


Icoană. Rugăciune. Varșovia.
La Varșovia pînă și Dumnezeu a trebuit să pună mîna pe arme



Stemă. Emblemă. Luptă



Tăcere

Eu am fost în Polonia.
Aşa cum am luat cu mine o Irlandă probabil inventată, înghesuită alături de România mea inventată, cînd am ajuns în Polonia mi-am făcut grabnic loc în inimă pentru... pentru ţara asta mare, de fapt nu ţara, cît poporul ăsta mare şi orgolios. Eu nu ştiu ce e Polonia, dar ştiu ce sînt polonezii pentru că i-am văzut la ei acasă. Nu am putut să scriu nimic, pentru că eram acasă cînd istoria se apuca hohotind de repetat un scenariu cinic, am trăit un şoc aproape la fel de dureros ca oamenii Poloniei care aşezau flori pe mijlocul străzii pentru a-şi întîmpina pierduta lor doamnă. Dar scriu acum cu o durere străină şi tristă, o durere cu care nu am nimic de-a face, dar care totuşi doare. Îmi amintesc acum o zicere de-a lui Panait, dragul meu Panait Istrati, care scria în Moş Anghel o vorbă care mă tot urmăreşte: se vorbea despre durere şi spune fratele surorii sale: (citez dintr-o memorie imperfectă) vorbă în vînt să fie ce spun acum, dar dacă fiul tău ar muri, pe mine m-ar durea şi aş suferi în felul meu, dar tu, tu ai muri de tristeţe. Ne dor autentic numai necazurile noastre şi suferinţele personale. Cred că numai pe sfinţi îi dor aşa, suferinţele noastre în general, şi ni le mai iau de pe umeri din cînd în cînd ca să putem uita. Ni le păstrează ei prin buzunare şi ni le dau cînd ne mai trece amarul şi ca să le putem duce mai departe cu noi. Uneori însă uităm cu totul ce anume ne-a pricinuit suferinţa, ştim numai că greul de pe umeri se pierde încetul cu încetul. Ei bine, în Polonia oamenii nu uită nimic, sfinţii lor sînt ineficienţi, nu le uşurează povara.
Le doresc polonilor mulţi sfinţi, care să le poată duce poverile şi tristeţile. Pentru că aveau destule şi fără intîmplarea asta recentă, mai zguduitoare decît erupţia vulcanului cu nume imposibil.


Sirena luptătoare, mitica ziditoare a Varșoviei

Varşovia. Citeam în avion Romain Gary, un om mare pe care l-am descoperit pe drum spre Varşovia şi mă gîndesc că nu întîmplător. Vorbea despre şcoala lui de la Varşovia, despre sărăcia lui din copilărie, despre visele mamei lui care erau prea multe ca să mai aibă şi el visele lui. Om mare şi frumos, acest Romain, care îmi deschidea o Polonie ca pe o carte. Polonia lui inventată.
Am citit ce a spus el, am păşit pe străzile copilăriei lui, pe străzile unei Varşovii îngenuncheate, anulate, distruse. În martie 2010 am simţit pe străzi strigătele surde din filmul lui Polanski, din istoria Poloniei, durerea reprimată a fiecărui om sugrumat de neşansa de a aparţine unui popor frumos şi mare. Cînd zic popor, asta zic, un trib, un clan, o familie de oameni demni, dîrji şi aparţinători lor înşişi, alături unul de celălalt, eleganţi în suferinţă, lipsiţi de stridenţe, negăunoşi.


Cuib polonez

Polonia e discretă şi cînd suferă şi cînd e turtită şi cînd se salvează. În Varşovia pe stradă oamenii se îmbracă ciudat, o combinaţie stranie de vestimentaţie riguros-clasică şi şuieli suficient de anapoda. Distinşi, lipsiţi de snobismul nostru, trişti, dar trişti altfel decît noi: nu tristeţea noastră sinistră şi disperată, ci o tristeţe asumată şi controlată. Amabili, prietenoşi fără a fi insistenţi. Se mişcă în spaţii elegante, în oraşe elegante. În jurul lor e atmosfera boemă a unei naţii cu valenţe creatoare. Extrem de serioşi şi dedicaţi domeniului lor, indiferent care ar fi acela. Se mişcă pisicos pe trotuare curate, se sprijină aproape poetic de băncile de marmură neagră care atestă prezenţa geniului necontestat al Varşoviei, Chopin: în faţa fiecărei clădiri care l-a adăpostit pentru un timp, există o bancă de marmură neagră, multimedia, dacă pot spune aşa ceva, de unde pleacă la apăsarea unui buton acorduri de pian şi pleacă pe străzi şi parcă nu se pierd în zumzetul oraşului, se aud, rămîn agăţate de ramuri, de cuvinte, de frînturi de conversaţie, de zîmbete, de tristeţi. Poţi să îţi descarci melodiile în telefonul mobil, sau pe un memory stick, acolo, pe bancă, Chopenisme, măiestria celui despre care încă se spune că a fost un pianist inegalabil. Chopen... tînăr şi firav, o minune. Cînd a plecat la Paris ştia că nu se va mai întoarce în Polonia lui dragă, simţea că îşi vede oraşul pentru ultima dată.
Eu cred că pentru români cuvîntul "oraş" înseamnă altceva decît pentru polonezi. Cred că pentru ei "oraş" înseamnă cam ce înseamnă pentru noi, românii, "vatra", pentru mine, "lunca", pentru copiii mei curtea bunicilor. Uite aşa a plecat Chopin şi privea Varşovia și cerul ei lăsat în urmă.






Cerul polonez al unei catedrale




Chopin avea să moară după cîţiva ani mai tîrziu, după ce s-a iubit cu George Sand, după ce a cunoscut marile spirite ale romantismului, ale Europei. Avea să lase cu limbă de moarte hotărîrea sa ca inima să i se întoarcă la Varşovia. Şi la Varşovia s-a întors, încărcată de legendă şi de muzică, adăpostită în Biserica Sfintei Cruci. Sora lui, cea care îl învăţase primele acorduri de pian, a plecat de la înmormîntare cu inima acestui mare polonez, pusă la păstrat într-un vas cu brandy. Una dintre coloanele bisericii i-a sigilat urna şi inima, sub inscripţia: "Pentru că acolo unde se află comoara ta, acolo şi inima ta se va odihni" (Matei, VI:21) S-a înfipt inima lui în verticalitatea credinţelor poloneze şi a smintit-o de acolo numai războiul cel prea lung şi chinuitor pentru Polonia. A venit un ofiţer german, zice-se, şi l-a anunţat pe preot că a doua zi biserica va fi bombardată, iar preotul a scos inima lui Chopin şi a păstrat-o, a salvat-o, pînă la finalul războiului. În jurul acestei inimi s-a reclădit cu disperare Varşovia, din nimic, din praf, ruine, lacrimi şi disperare, din simbolul polonezului artist, muzician, poet al sunetelor, de acolo a renăscut puterea acestui mare trib de a se reconstrui.


Determinare

Aşa i se şi spune Varşoviei, oraşul Phoenix, pentru că a renăscut din sonetele şi muzica lui Chopin, din fermitatea de a se reinventa păstrînd tot ce fusese înainte. Este o naţiune tragică, indiferent cum definim tragismul: fie că e o definiţie estetică, fie că e filosofică, polonezii sînt tragici în viaţa de zi cu zi, la cafeaua de dimineaţă, atunci cînd dansează în discoteci, sau răsfoiesc atent cataloage cu noile CD-uri apărute pe piaţă. Sînt aşa pentru că nu uită. Şi asta nu e musai o virtute. Din acest tragism s-a inspirat istoria Poloniei: atunci cînd au reconstruit Varşovia urmărind cu atenţie şi cu răbdare benedictină detaliile conservate în tablouri şi cărţi poştale, şi-au reconstruit oraşul păstrînd orice detaliu minuscul, amănunt, nuanţe mărunte, din disperarea de a şterge din memoria colectivă haosul produs de război. Numai că memoria colectivă nu a pierdut nimic, a recuperat totul aşa încît tînărul nostru ghid, blond şi student, prea tînăr pentru a fi fost parte a acelor evenimente a punctat cu neclintirea satîrului ceea ce nici un polonez nu uită: în timp ce nemţii bombardau Varşovia urmînd ordinul ca nici o clădire să nu rămînă în picioare, de partea celalată a Vistulei ruşii contemplau măcelul. Ruşii stăteau de partea celalată a Vistulei cu braţele încrucişate. Ruşii priveau distrugerea Varşoviei de pe malul celălalt al Vistulei. Malul celălalt al Vistulei va rămîne pentru mine, pentru totdeauna refrenul neuitării, neiertării, ne-trecutului.
Dacă aş fi suficinet de talentată să scriu o carte despre Polonia, aşa s-ar intitula: De pe malul celălalt al Vistulei, o carte care să fie aşa, ca un manual de supravieţuire identitară. Am fost şi am văzut malul acesta. Mi s-a părut chiar că văd nişte siluete..., era amurg, poate de aceea am văzut numai cuvintele ghidului cel tînăr.
Nici eu nu voi putea uita luciditatea tragică cu care ghidul nostru blond şi inocent reitera rusofobia pe care probabil o preluase de la bunici, de la profesori, de la orele de istorie a Poloniei. Iar noi, înghesuiţi într-un microbuz plin de americani, impresionaţi pînă la urmă şi ei, ne gîndeam la comunismul nostru şi la al lor, mă gîndeam la micile maşini din Polonia, care aduceau pe vremea împuşcatului la Ilişeşti mici elemente de capitalism şi de occident, de îngrămădeala îngrozitoare din maşinile lor, de şmechereala lor bazată pe disperarea noastră. Îmi amintesc de "ţepile" pe care le luam cînd cumpăram pungi de cafea pline de fasole (nealeasă!!), de miraculoasele pastile de făcut benzină, dar şi de adidaşii şi blugii pe care îi vînam cu disperare. Îmi mai amintesc şi de anii 90 cînd fostul meu diriginte, un ageamiu dealtfel în toate cele, deşi cu mari ifose intelectuale, a lăsat naibii literatura română cu care oricum nu avea prea mari afinităţi, a uitat şi gramatica pe care prea bine nu a ştiut-o niciodată şi s-a lansat într-o campanie capitalistă de cucerire a spaţiului cultural polonez cu conserve, sticle de vodcă, cergi, stilouri chinezeşti şi alte blestemăţii care îi dădeau posibilitatea să se întoarcă în România cu video-uri, televizoare color, blugi şi suc de kiwi. Şi-o fi renovat cu mult bun gust apartamentul, punînd ţurţuri grei în jurul lustrei cu crini de sticlă (răutate de elev frustrat, ce să-i faci, nu am fost niciodată în casa omului, dar dă bine la poveste şi la context un pic de kitch extrem), şi păstrează şi el, sînt convinsă, o Polonie a lui, una inventată cu prea puţinu-i talent, o ţară pavată cu blugi şi banane, casete video şi alte binefaceri ale unei economii înfloritoare. O fi ajuns poate şi la Varşovia şi o fi ascultat, cine ştie, o piesă de Chopin. Şi poate că o fi înţeles şi el, ca şi mine, că poate asta e diferenţa dintre polonezi şi români: Chopenii noştri au plecat cu inima lor mare cu tot. Inimă care nu s-a mai întors în România, nici măcar ca refren. De aia nu avem pe ce să ne reconstruim deznădejdea...


Reconstruitul centru al Varşoviei



















O Casă a Scînteii la Varșovia, ingrat cadou al rușilor. Cu mult mai disprețuit decît la București

Comentarii

  1. Fotografiile sunt facute de tine? Sunt cateva compozitii foarte reusite. Bravos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine te-ai intors! Da, da, turturii aia agatati de lustra de mare efect, dar pestii aia colorati, bibelouri ce umpleau sufrageriile pana la refuz si care emanau simbol crestin "discret"...unde-s acu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Am vrut sa editez aseara, dar ceva nu a mers...Citind impresiile tale, nu stiu de ce mi-a fugit gandul la recenzia ta despre Avatar. Gasesc aceeasi expunere si aici si acolo si poate, coincidenta(desi nu cred), o unica legatura fin sesizata de tine.Am vrea ca avatarul nostru sa fie polonezii. Am dori...

    RăspundețiȘtergere
  4. Lui Muc cel Mic,
    Dacă aş avea inconştienţa şi lipsa de modestie de a-mi dori să devin un scriitor adevărat, aş avea curajul de a-mi dori cititori ca tine!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ale mele-s toate. Fotografiile, zic. Şi de s-o nimeri vreuna foarte reuşită din punct de vedere compoziţional, e pură întîmplare, mon cher. Pură întîmplare! Nu mă bănui de mai multe valenţe artistice decît am!

    Merci că îmi stai critic, vigilent, alături!

    RăspundețiȘtergere
  6. Vigil, vigil, me & Fish:http://www.youtube.com/watch?v=EmXfe92YNow&feature=player_embedded#at=57

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin