Treceți la conținutul principal

Poznan

Înainte să ajung în Polonia știam despre polonezi cam ce am scris în postarea cealaltă: despre Sobiețchi, despre satele de polonezi de lîngă Humor, despre untul de casă învelit în foi de brusture pe care femeile foarte blonde de la Poiana Micului le aduceau la piață, faptul că untul era cam scump și niciodată nu lăsau din preț, făceau o politică de marketing comună, le văzusem costumele naționale de cîteva ori, și mi se păreau aproape indecent de vesele în comparație cu sobrietatea costumului bucovinean, așa cum îl știam eu, cu iia brodată cu mărgele sau cu mătase neagră, sau maro, sau cel mult verde, drept că toate aceste cămăși se îmbujorau pe măsură ce se apropiau de munți, de Valea Dornelor, unde geometriile riguroase și sobre din zona Humorului explodează în flori, în vegetație, uneori în struguri, alteori în ghinde, în brazi, ba chiar în cerbi..., ei bine, costumul polonez era cu totul diferit, chiar și de neastîmpărul straielor de la Dorna, era..., nu știu cum, aproape boieresc. Pentru că fetele aveau panglici colorate, drepte, zburătoare, elegante, care atîrnau pînă jos la genunchi, mai aveau pe cap și un fel de coronițe de prințese, pentru că băieții aveau costum de catifea, materiale prea scumpe pentru gustul nostru, pe care în casele bucovinene nu l-ai fi putut produce. Auzi! Catifea! Lipsă de pudoare! Aveau apoi dantelării împrejurul încheieturilor mîinilor și la gît. Al naibii polaci, ne gîndeam noi, uite-i cum se mai gătesc. Păuni, nu alta! Păi sigur dacă nu lasă niciodată la preț la unt..., sigur că au bani de panglici. Așa au supraviețuit și s-au păstrat prea puțin alterați.
Mai știam apoi că au o limbă absolut imposibilă și că prin ea sînt mîndri că sînt poloni. Mă gîndeam în copilărie că e foarte normal să fii mîndru că ești polonez..., cu un asemenea costum național...
Mai știam despre Dom Polski și scandalul pe care clădirea aceea l-a iscat la Suceava. În rest, culme a ignoranței, nu mai știam mare lucru. Nici din școală nu am rămas cu prea multe informații. Poate și pentru că au avut polonezii o istorie atît de cumplit de complicată.
Mai știam istoriile anilor 80, despre comerțul mic, tolerat de statul nostru comunist. mie îmi era milă de oamenii aceștia înalți, care nu știu cum de încăpeau în mașinile mici pe care le conduceau, îngrămădiți între boclucuri fel de fel, ca niște nomazi discreți, dar prezenți, veșnic zîmbind atunci cînd vorbeau limba lor ciudată.
Am avut însă bunul simț cultural, ca înainte să mă urc în avion să arunc o privire pe wikipedia (studenții mei sînt răzbunați acum) și să mă cutremur. Wikipedia pe care atît de mult am blestemat-o pentru că studenții mei, cei mai mulți dintre ei (cei mediocri, adică), își luau tot abisul cunoașterii de acolo, și după ce am tot ridicat pumnul împotriva informației facile și neverificate, Doamne! cît de bine mi-a făcut de destule ori această sursă rapidă de, să îi spunem, preinformare.

Poznan
După ce am alergat prin Varşovia, am ajuns la Poznan. Cu treabă. La universitate!
Poznan ăsta..., un adevărat orăşel de păpuşi, dar un orăşel aristocrat, boieresc, zîmbăreţ:









Iată cum am ajuns la Poznan:
Aveam o prietenă acolo, o minune de fată pe care nu o văzusem niciodată, dar cu care vorbisem de destule ori. Emilia Ivancu, o lectoriță (credeți-mă că în cazul ei, feminizarea acestui substantiv e absolut justificată și nu are cum să fie depreciativă, pentru că, uitați-vă și voi ce minune de fată), care predă limba română studenților polonezi la Poznan. Emilia era frumoasă și înainte să o cunosc, pentru că așa îi erau cuvintele. După ce am văzut-o am decis că e frumoasă pur și simplu, frumoasă că nu mai ai nevoie de superlative pentru că acestea nu fac decît să diminueze definiția şi semnificaţia inițială.
Frumoasă, delicată și cu o forță bine dosită în spatele unei firi felinoase, unde se foiește neliniștită o tigroaică nerăbdătoare, amenințătoare, eficientă, sistematică. O alergătoare. Tare mult mi-a plăcut de Emilia și tare mi-e dragă.


Emilia! Frumoasă!

Ei bine, nu doar Emilia m-a impresionat, ci tot, absolut tot ce am văzut acolo. Și multă lume o să strîmbe din nas, numai că sper că toți universitarii români sînt prea ocupați cu lumea lor, adesea mică și prăpădită, pentru a citi prostiile mele. Ei au multe lucruri importante de făcut, lucruri mari de scris, vieți plictisitoare de trăit. Vieți care peste 70 de ani nu o să mai însemne nimic nici măcar pentru familiile lor. Nu că a mea va revoluţiona umanitatea. Singura diferenţă dintre mine şi ei este aceea că la mine încă funcţionează, har cerului!, simţul ridicolului. Cînd spun "universitarii români", desigur că nu mă refer la toţi, ci la o mare parte dintre ei. Şi ei se ştiu care sînt.
După ce am fost la Poznan, la universitate, la Departamentul de Limbă și literatură română, pot spune cu toată durerea și cu mîna pe inimă, că experienţa poloneză mi-a revelat propria-mi ignoranță, că dacă nu aş fi ajuns acolo nu aş fi pipăit niciodată cu suficientă materialitate pasiunea ştiinţifică, ardoarea hasdeiană, setea şi foamea de cuvinte scrise sau spuse, fascinaţia pentru filologie. Polonezul universitar își asumă cu pasiune domeniul său, și acolo va deveni o valoare absolută, incontestabilă, un centaur capabil de proiecte uriașe, incredibile. Și de tenacitatea de a le termina!!! Acolo, la Poznan am cunoscut filologul în sensul etimologiei termenului, cel care iubește pur și simplu cuvintele, cel care iubește limbile pămîntului, care se dedică trup și suflet cuvintelor și limbilor.

Am mai cunoscut un asemnea personaj și multă vreme mi-a fost prietenă de suflet și de inimă și de minte, Lavinia Seiciuc, un om dinter cei ciudați care citesc o singură dată un blestemat de cuvînt complicat, dintr-o limbă ori dispărută, ori în curs de dispariție, și îl va ști toată viața, un om care citind o singură dată numele vulcanului islandez ți-l va reaminti oricînd. Şi îl va pronunţa corect. Mare om și Lavinia, cu pasiunea ei dementă pentru limbile romanice, pe care le cam știe pe toate fără vreun efort sinistru, le ştie pentru că a răsfoit un dicţionar, pentru că e talentată, pasionată, are harul ăsta de a dibui etimologii comparative și alte trăsnăi. Drept e că a avut dascăl bun şi că s-a hrănit şi ea din pasiunea lui Oprea, copilul teribil al filologiei româneşti, adeversarul lui "î" din "a".


Ei bine, la Poznan tipul acesta de oameni răsar peste tot: un student îl ştie pe Cioran pe de rost, un altul e autorul unei gramatici şi al unui dicţionar al limbii române cum ar fi fost aceasta fără influenţa slavă, adică o limbă inventată, un fel de constructed language (conlang), o limbă ficţională care urmează logica romanităţii celorlalte limbi din familia limbii române. Atît de mult m-a impresionat frumuseţea acestui grup de studenţi, încît m-am decis să organizez cumva, cîndva, undeva un congres al Conlang-ului, unde acest student (nu cred să aibă mai mult de 20 de ani, deşi pare de 16) să conferenţieze despre o limbă la care visase întreaga Şcoală Ardeleană. Ce să te mai miri dacă la Poznan există licenţă în... esperanto. Semn că există şi studenţi interesaţi în a învăţa, traduce, folosi o limbă... inventată. Semn că există un rector suficient de idealist care să accepte un asemenea program, fără să confunde universitatea cu o societate cu răspundere intelectuală limitată, dar cu acțiuni la bursă. Veşnica melodie pe care o tot aud că universităţile nu ar fi rentabile, acolo în Polonia e un joc social dement, la care nimeni nu face referire nici măcar adecdotic. Ce trist ar fi ca universitățile să devină rentabile! Deşi mi-e teamă că sînt prea multe facultăţi extrem de rentabilizate.

Ei bine, universitatea din Poznan a avut un rector maginific (acesta este titlul de adresare de care se bucură rectorii în Spania; tot timpul mi s-a părut comic jocul acesta al regalităţii instituţionale în Spania), care a avut ambiţia donquijotească de a avea universitatea unde se învaţă toate limbile pămîntului. De aceea, la Poznan, la departamentele de limbi străine şi apoi seara în cîrciumile din oraş, mai ales din centrul vechi, se împletesc voioase chipuri exotice şi graiuri pe măsură.


Cum să te mai mire discuţiile prelungite pînă tîrziu în noapte, despre aceast tip de creativitate lingvistică în care un om, sau un grup de oameni inventează sau construiesc o limbă. Sigur că deasupra unui vin fiert, folosind întotdeauna pronumele de politeţe (numai că, atenţie, nu numai studenţii către profesori, ci şi profesorul către student. Întotdeauna!), în spaţii care îmi amintesc de atmosfera voit boemă, uneori prea căutată, cumva de dicţionar, a crîșmelor alese de bucureșteni pe sprînceană, reațiunea boemă este parcă mai firească la Poznan, ei bine, se încing discuţii vertiginoase despre Na 'vi (limba din Avatar creată de profesorul Frommer, lingvistul care l-a convins pe Cameron să îi folosească limba, dacă îmi e permisă obrăznicia), despre mai vechea noastră cunoştiinţă klingoniana (şi la Alicante am cunoscut un student care era "fluent" în limba din klingonienilor din Star-Trek), despre Ardalambion şi celelalte limbi create de Tolkien. Despre limba portocalei mecanice și traducerea în orice altă limbă, aveam să apuc senina dimineață la Lotz, chiar înainte de ziua în care aveam de ținut conferința. Și, ce întîmplare ciudată, rîzînd și vorbind despre cum se poate inventa o limbă și cam de cît timp are nevoie cineva pentru a o definitiva, mi-a revenit și vocea pe care o pierdusem la Poznan, vorbind despre..., ei bine, cam despre același lucru. E o binecuvîntare, uneori, să nu poți vorbi. Ai timp mai mult să îți dai seama dacă ceea ce aveai ed spus merită efortul: efortul vocii tale de a-ți ilustra gîndurile și complicatul proces al celuilalt de a ți le desluși. Mă năpusteam, la început neputincioasă în discuție, și apoi, pentru că vocea nu mă mai asculta deloc, mă lăsam păgubașă cu o uriașă frustrare, aveam impresia că ceea ce aveam eu de spus era cheia fundamentală a întregii discuții. În cîteva secunde însă, îmi dădeam seama că privilegiul de a asculta este o imensă binefacere, de care nu te poți bucura suficient atunci cînd vorbești. Cîteva zile întregi nu am fost în stare să articulez nici un sunet. Adică nici măcar o hîrîială nu ieșea; un horcăit, un semn de activitate vocalică, ceva acolo. Mă și gîndeam că poate am muțit naibii, mă și vedeam șomeră, îi și vedeam pe copiii mei ușurați că au scăapt de cicăleala constant-antipatică a efortului educativ depus de mine în exercitarea funcției materne. Aproape îmi dădeau lacrimile plîngîndu-mi de milă, am făcut un scenariu întreg în nopțile de nesomn care mi-au însoțit preliplul polonez, m-am văzut deposedată de funcția mea a mai principală; apoi brusc, m-am gîndit ca e mai bine să fii mut, dar să poți asculta muzica vocilor din jur, muzica în general, să poți citi..., să-ți poți revendica propriile gînduri. M-am văzut pusă în imposibilitatea de a comunica celorlalți prinosul meu de înțelepciune și nu mi s-a părut o pierdere prea mare.

Cel mai mult mă enerva însă faptul că nu puteam rîde. Cum adică să nu mai poți rîde? Ăsta e mai ceva decît un blestem. Și cei care mă cunosc știu ce hohot pantagruelic, de ciobănesc mioritic am, știu că rîsul meu stînjenește orice persoană cît de cît educată, toți cunoscuții mei se jenau, cînd porneam a rîde știam că urma să aud, hei, mai încet, ce naiba! Și totuși, tare mai îmi pria să rîd. Cînd rîdeam mă simțeam așa ca atunci cînd strănuți, eliberată, nouă, expandată, așa ca un cozonac crescut brusc în rolă. Și am căutat toată viața prilejul de a rîde. Dacă nu l-am găsit, m-am apucat de generat rîsete și mă hrăneam cu hohotele celor din jurul meu. Nu îmi lipsea nimic din arsenalul rîsului animalic, așa cum îl descrie Marino: eu le făceam pe toate, într-un spectacol grobian autentic: mă dădeam pe spate, frîngeam capul în sens invers, băteam din palme, uneori, cînd poanta era cu adevărat savuroasă, îmi mai trăgeam și cîte o palmă peste frunte... (oare citește vreun medic toate confesiunile mele? Dana??!!). Și acum ce mă făceam cu tot acest arsenal, cînd rîsul, elementul esențial al recuzitei comicului, refuza să se mai producă? Uite, cîteva zile nu am mai rîs deloc, deși eram la o conferință despre laughter and funnyness. Îmi amintesc acum că mă hotărîsem din fragedă pruncie că mă voi căsători cu un bărbat care va ști să mă facă să rîd. E drept că înainte de căsătorie rîdeam mai mult, apoi din ce în ce mai puțin. Acum însă, cu divorțul ăsta, văd că același bărbat, adică cel de care tocmai divorțez, a început să mă facă să rîd din nou. Stranie mai e și viața asta!

În fine, spuneam că la Poznan mi-am pierdut vocea vorbind despre limbi inventate (trebuie să vorbesc la un moment dat despre pudorile inexplicabile ale limbii române; că uite, de pildă acu, nu mai poți folosi pluralul cuvîntului limbă fără să stîrnești zîmbete stînjenitoare, sau, și mai rău, ocheade libidinoase) și mi-am recîștigat-o la Lotz vorbind practic despre același lucru: despre evitarea forţată a împrumuturilor slave în România sec. XVIII. Doamne, ce colocvii, ce conferinţe, ambele în ceainării colorate și puțin luminate! Şi apoi un doctorand fascinat de povestea populară românească, cu care am istorisit fabuloase pățanii ale haiducilor și ale ciobanilor...



Doi dintre studenții de la Poznan pasionați de limba română


La Poznan am fost mândră că sînt profesoară de limba română. Aşa cum îmi imaginez că aşa sînt şi profesorii lor, omnigloţi, devoratori de limbaje, de articulări. Limba română vorbită de aceşti polonezi e frumoasă, corectă, princiară. Ca şi ei. Limba noastră pare mai frumoasă la Poznan, vorbită, de pildă, de şeful Catedrei de limbă română, de colegii lui, de studenți.




L-am lăsat la final pentru a-mi aduna necesara măiestrie, toată cît este ea, pentru prezentarea lui Tomek.

Tomek era pînă să ajung eu la Poznan un nume în agenda telefonului, pentru că trebuia să îl sun şi să îi spun cu ce tren voi ajunge de la Varşovia la Poznan. "Dragă Emilia, dar eu în ce limbă să îi vorbesc băiatului ăstuia?" Şi îmi răspunde Emilia: "Lui Tomek? Lui Tomek îi poţi vorbi în una dintre cele 15 limbi pe care le vorbeşte. Româna lui e absolut perfectă. Vei fi uimită să îl asculţi". Ei, m-am gîndit că a plecat Emilia de prea mult timp din România şi i se pare că orice străin care articulează cîteva cuvinte româneşti o face absolut minunat. Ştiam, pentru că acelaşi sentiment îl avusesem şi eu cînd îi ascultam pe spaniolii care dădeau examenul de atestare a cunoştinţelor de limbă română, fie pentru că erau parteneri într-un cuplu cu un român, fie pentru că doreau să fie traducători. Ştiam şi că limba română vorbită de străini are un farmec aparte, există întotdeauna un detaliu ascuns care îi dă de gol că sînt "născuţi" în altă limbă, poate nu neapărat un amănunt fonetic, morfologic sau sintactic, ci un detaliu cultural, sau istoric. Există o neadaptare spirituală la spaţiul românesc imposibil de mascat. Parcă limba le e prea pură, sau voit prea argotică, sau, dimpotrivă, prea aleasă, sau folosesc un calc acolo unde un român ar folosi un cuvînt românesc, sau, invers, acolo unde românii ar apela la un anglism, străinii vorbitori de română se inspiră din vocabularul de bază, cel românesc.

Îi spun Emiliei că am cunoscut o singură dată un spaniol care vorbeşte o limbă română de care m-am îndrăgostit pur şi simplu, pentru că mergea dincolo de segmentul oarecum simplu al gramaticii, în cel cu mult mai complicat, mai elaborat, cel cultural aproape imposibil de cuprins, în vastitate şi adîncimi. Nu întîmplător acest spaniol a avut proiectul sinucigas de a traduce Craii lui Mateiu Caragiale în spaniolă, carte acum tipărită. Îi spun Emiliei istoria lui Rafael Pisot, iar Emilia îmi răspunde: "Aşa e şi Tomek. O să vezi!"

Nu o cred.

Dar avea dreptate. Aşa e şi Tomek. Mi-aş dori să îl văd traducînd Craii. De ce e fascinat Tomek? De occitană, de bască, de alte limbi trecute, pe moarte, pe care le resuscitează el învăţîndu-le. Prin tînărul Tomek curg graiuri pierdute şi vin spre noi cu acelaşi farmec desprins din fotografiile vechi din care ne surîd ţeapăn zîmbete şi chipuri şi istorii dispărute. Ni se par lipsite de autentic pentru că sînt altfel, pentru că sînt maronii, în atitudini compuse, oarecum strîmte, teatrale, de rol. Ni se par comici în seriozitatea şi nobleţea lor căutată. Ni se par duşi, plecaţi iremediabili cu istoriile lor cu tot, cu poveştile lor cu tot. Şi totuşi îi vedem. Şi totuşi ne zîmbesc, şi totuşi îi auzim predicînd. Aşa şi limbile pe care le ştie Tomek: izolate, exotice, istorice.

Că ştie limbile ciudate, poate că nu e aşa de spectaculos. Numai că, parcă pentru a se răzbuna pe mine pentru faptul că nu am crezut-o de la bun început pe Emilia, mă întreabă Tomek:

- De unde eşti din Bucovina?

- Din Gura Humorului îi răspund eu, şi dau să articulez necesarele explicaţii, cum că Gura Humorului e la o aruncătură de băţ de Voroneţ şi de Mănăstirea Humorului. Nu mă lasă.

- Ştiu dragă unde e Gura Humorului, am fost de multe ori acolo.

- ???

- Dar spune-mi, gemenele de la Mănăstirea Humorului, erau două bătrîne gemene, două babe identice de nu ştiai care e una şi care e alta, mai trăiesc?

Tomek, Tomek! Să faci o desciere exactă a mutrei pe care am făcut-o eu cînd m-ai întrebat asta. Memoriile tale vor fi mai sărace fără acest episod. Adică, să recapitulăm. Eu am trăit la Gura Humorului o mie de ani, nu contează numărul exact. Adică toată viaţa. Vin de la Universitatea din Alicante, la Universitatea din Poznan, ca să vorbesc despre mănăstirile bucovinene şi despre Cimitirul Vesel. Despre rezistenţă prin cultură, am spus eu. Vin acolo, cumva ca să îmi cuceresc colegii cu vastele mele cunoaşteri despre locruile acestea, să le spun cum vine treaba cu Ştefan, cu pictura exterioară executată sub domnia lui Petru, despre cifrul frescei exterioare, iar Tomek mă întreabă despre cele două babe gemene de la Humor? Faţa mea trebuie să fi fost un poem canonic de stupoare. Am reinventat viţelul la poarta cea nouă. Habar nu aveam despre cele două babe. Nu auzisem nimic despre povestea lor Şi asta nu a fost tot. Tomek ştia, cum altfel?, toate satele poloneze de la noi: Soloneţul Nou, Pleşa, Cacica. Despre fiecare are întrebări la care nu ştiu să răspund. Realizez în discuţiile cu Tomek dimensiunea ignoranţei. Am trăit alături de aceste sate toată viaţa mea şi atît de puţine detalii despre viaţa lor m-a interesat.

Vreau să mai spun că eu am dat un examen constant de limbă română, de cultură română la Poznan. Curgeau asupra mea întrebări de o subtilitate culturală înfricoşătoare. În ce an s-a turcit Iliaş Vodă?, m-au întrebat studenţii. Păcatele mele! Şi eu care nu ştiu decît anii de naştere ai copiilor mei şi anul în care a cucerit Columb America. Am mărturisit asta! Ca răspuns la anul în care s-a turcit Iliaş. Chiar aşa, ce l-o fi apucat pe fiul lui Petru să se turcească? Bietul Ştefan! Ce viitor avea să îl aştepte.

Doamne, că frumoşi oameni am mai văzut la Poznan. Aş vrea să îi invit pe toţi la tîrlă şi să mîncăm scrijele şi să decapităm o căpiţă de fîn în care să stăm la poveşti sub cerul puzderie de stele, să frigem nişte patricieni de la Danilevici, să stea în iarbă un caş proaspăt, cu ceapă verde alături, să fie ulciorul cu apă proaspăt adusă de la izvor, şi un pic de vin fiert, şi să vedem cum stă treaba cu influenţa slavă asupra limbii române (dar pe bune!), despre celţi, despre avatari, despre noi, despre ei. Despre limba română, atît de frumoasă la Poznan. Despre babele gemene de la Mănăstirea Humorului şi despre Iliaş Vodă.

Despre preşedintele Poloniei mort de curînd şi despre bunicul acestor gemeni teribili, refugiat la Bucureşti şi înmormîntat în pămînt românesc.

Despre noi toţi.

Comentarii

  1. Descopar altceva, faptul ca ai obligatia de a scrie macar o carticica care in viziunea mea ar fi din ciclul "Citeste-le noaptea" si zic eu ca ar fi prea putin. Ca urmare, socot ca nu prea ai de ales, trebe sa comprimi vivacitatea in hartia prinsa in peretii de mucava. Intamplator, dar cu totul intamplator si eu ma trag(ca familie), cu un destin umil, din descendentii unui prieten de o viata a lui Panait Istrati. Daca o sa te mai intorci la noi, o sa caut scrisori si-l vei regasi. Si daca ar fi sa vorbesti cu ei, acolo unde paragina se lasa, ti-ar sopti fiecare: Nuvele! Si suna a ordin, parol...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma enerveaza ca nu stiu cum sa iti spun altfel, decit Muc cel Mic, pentru ca alte urme nu ai lasat pe blogul tau, ca sa te poata lumea numi cu nume serios.
    Dragul meu,
    Uite ca nu ma asteptam la una ca asta, dar ceea ce era deja scris si numai ce trebuia sa fac o scurta verificare, a ramas pe alta data; eu noaptea asta tata am scris despre Panait, pentru ca mi-ai facut tu pofta. Si chiar m-a impresionat ce ai spus si ai scris tu in comentariu, si chiar am luat-o de buna. Te rog pe viitor sa tii cont de faptul că ce sfat dai tu, eu urmez.
    Iti multumesc! Chiar imi era dor de Panait. Iti dedic rindurile scrise.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumoase rânduri.. le-am citit cu plăcere. Am ajuns întâmplător pe acest blog căutând informații despre români în Poznań. Polonia e o țară minunată și cu oameni minunați.. Ador limba Polonă chiar dacă nu am reușit să învăț prea multe.. Tare mi-aș dori să pot ajunge în Poznan la universitate însă nu știu ce pași ar trebui să urmez..
    Baftă în continuare șî numai bine.
    Florin- Târgoviște.

    RăspundețiȘtergere
  4. frumos. am o intrebare: ce ai recomanda unui turist care ajunge in Poznan pentru doar trei zile?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin