¡Viva la vida!

De nimic nu mai am timp. Nici de timpul meu nu mai am timp. Nici de cuvintele mele, nici de gîndurile mele. Şi totuşi, în spatele tuturor foielilor zilnice, eficiente sau nu, întotdeauna, credeţi-mă pe cuvînt, întotdeauna, energia vitală pe care o simt curgînd în spume pe lîngă şi prin mine. Uneori ca un torent, alteori ca un izvor plin de nefăcute şmecherii, dar gîndite toate, acum în plină revărsare şi recucerire de albii. Mă las uneori plutind în speranţa că voi supravieţui. Şi atît. Nu am nici vîsle, nici busolă, nici mersul stelelor nu îl ştiu. Ştiu numai că primăvara stă pitită sub zăpezi şi sub termometre arătînd albastru şi că îndată va irumpe şi mă va tulbura bezmetică, iar eu voi hali pantagruelic viaţa verde care foşneşte. În jurul meu atîtea poveşti vor muri uitate, nepovestite, tragice, doar pentru că eu nu am acum timp. Ascultaţi primăvara. Cînd o să vină o să îi spun să vă aducă toate cuvintele pe care le tac eu acum... Ascultaţi-o, înfulecaţi-o, digeraţi-o, înconstipaţi...

Nu am terminat de spus totul despre Dublin. Şi nici toate fotografiile care merită văzute nu vi le-am arătat. Și apoi, nici prea tare nu îmi place să mă laud, drept e că nu mă deranjează prea tare cînd mă laudă prietenii și nici cînd mă înjură dușmanii (asta ca să dau o notă manelistă subiectelor prea serioase lansate spre dezbatere pînă acum). Numai că prea am fost lipsită de astîmpăr și pentru că am trăit zile frumoase acolo, trec peste toate și scriu. Din nou despre Dublin. Sper să nu mă repet cînd spun că la Dublin am avut revelaţie peste revelaţie. Mie mi s-a părut un Humor mai mare, cu oameni mai serioşi, mai ai naibii, uneori mai defecţi, oricum mai cumplit de originali. Altminteri, un fel de humoreni... Curajoşi, bine marketizaţi cu oile lor şi cu trifoiul aducător de toate cele bune, cu un piticot care cară o comoară mai mare decît el, cu picătura lor de bere Guiness pe care o iei cu tine ca pe sfintele moaşte. Cu ceasurile lor tăcute, cu uşile lor trăsnite pe care le promov...

Ireland is small, yet it is a strong powerful nation. Dublin is small, yet it is an important capital. Trinity College is a small university, yet, number 43 in the world. But above all this, Dublin is unexpected, surprising, and extremely friendly. It is a town that gets to your heart and never leaves. Pentru mine, Irlanda este ceea ce ar fi trebuit să fie România dacă era altfel. Ne lipseşte orgoliul apartenenţei la o naţie şi obsedanta încăpăţînare de a rămîne fideli unei identităţi. Ne mai lipseşte, cred, o anume forţă genetică de a recunoaşte, cultiva, salva, proteja valorile care la un moment dat ne-ar putea reprezenta. Mai adaug în fugă că marele lor bulevard istoric, unde o bombă a secerat statuia lui Nelson iar acum se înalţă o spirală ca o scobitoare uriaşă cu care se scobesc zeii între dinţi cînd se plictisesc, ei bine, marele bulevard care vine hotărît spre Liffey, rîul de care fac mişto irlandezii înşişi spunînd că nu ar fi berea Guinness nici pe departe la fel de bună dac...