Treceți la conținutul principal

Dublin, the toy town





















Ireland is small, yet it is a strong powerful nation. Dublin is small, yet it is an important capital. Trinity College is a small university, yet, number 43 in the world. But above all this, Dublin is unexpected, surprising, and extremely friendly. It is a town that gets to your heart and never leaves.

Pentru mine, Irlanda este ceea ce ar fi trebuit să fie România dacă era altfel. Ne lipseşte orgoliul apartenenţei la o naţie şi obsedanta încăpăţînare de a rămîne fideli unei identităţi. Ne mai lipseşte, cred, o anume forţă genetică de a recunoaşte, cultiva, salva, proteja valorile care la un moment dat ne-ar putea reprezenta.

Mai adaug în fugă că marele lor bulevard istoric, unde o bombă a secerat statuia lui Nelson iar acum se înalţă o spirală ca o scobitoare uriaşă cu care se scobesc zeii între dinţi cînd se plictisesc, ei bine, marele bulevard care vine hotărît spre Liffey, rîul de care fac mişto irlandezii înşişi spunînd că nu ar fi berea Guinness nici pe departe la fel de bună dacă nu ar fi făcută cu apă din Liffey, ei bine, bulevardul acesta nu e nici mai lung nici mai lat decît bulevardul Bucovinei din Gura Humorului. Trotuarele, străzile, intersecţiile, sînt toate reduse în dimensiuni. Miniaturizate parcă din dorinţa de a-ţi încăpea în buzunar, ca să îl poţi lua în bagaj la plecare, ca în cîntecul ăla tîmpit, pe care îl ştim mai bine decît imnul. Aşa e Dublinul, ţi se piteşte în suflet, în buzunar, contradictoriu şi sărit de pe fix, serios şi turbat, de o energie abia ţinută în frîu, care te contaminează şi te ţine legat.

M-am îndrăgostit de Dublin. Aici e o parte din Dublinul meu inventat. Numai că invenţia mea are cîte ceva din Ulisele lui Joyce pe care îl urmezi în fiecare colţ de oraş, e o umbră care nu te lasă să faci abstracţie de ea. Joyce şi el, pretutindeni. Năvălesc înspre tine o ceată de mari: Swift, Laurence Sterne născut în mod clar într-un secol greşit, novelistul care a schimbat faţa romanului, Yeats, Beckett, dar şi Peter O Tool şi Oscar Wilde, toţi ciudaţii care au modificat artele par a veni din Dublin. Sigur că noi ştim că Parisul, şi Londra şi ..., toate marile capitale, şi totuşi, este imposibil să faci abstracţie de irlandezii mari, chiar atunci cînd vorbeşti despre reprezentativitatea culturii europene.

Am ajuns într-un Dublin complet necunoscut, înarmată cu un ghid de călătorie, un GPS, o hartă exactă, pentru a descoperi un oraş mic şi sobru, cu străduţe incredibil de mici, cu o populaţie mai tot timpul pe bicicletă, fără parcări vizibile, cu cladiri se o sobrietate ostentativă, prea serioase, cărămidă şi piatră, niciodată mai înalte de 5-6 etaje, pe care sînt aşezate parcă în glumă uşi colorate, serios colorate în roşu, sau albastru, sau galben, cu cîte o muşcată şmecherindu-se la cîte o fereastră, cu cîte un peticuţ verde într-un ghiveci, ici colo. Nu aş fi avut nevoie de nimic, de nici un desen, de nici o hartă. Pentru că după primii paşi pe străzile Dublinului, ai impresia că îl cunoşti de-o viaţă şi certitudineea că nu te poţi în nici un caz pierde în el.

Dublinul acesta serios şi aproape auster se înmoaie brusc în partere colorate şi stridente, care adăpostesc baruri pline, indiferent de oră, cu o muzică obligatorie, cu gălăgie şi rîsete, cu o viaţă care parcă prinde a compensa toată seriozitatea cu care te impresionase oraşul pînă atunci. La parter clădirile mute, cu ferestre mici, înnebunesc subit, adăpostesc zănatec un clocot şi o sete de viaţă impresionante. Toată muţenia şi seriozitatea şi buna creştere şi bunele maniere, toate explodează subit deasupra unei beri pantagruelice, deasupra unei farfurii pe care sînt clădite în neorînduială friptura generoasă, dulceaţa, ciocolata, salata, toate garnituri trăznite. Acolo îşi uită Dublinul tristeţile şi Irlanda nevoile. În crîşmele irlandeze se trăieşte ca la începutul lumii: muzica life care ţi se strecoară pe sub bulendre şi îţi intră în vene şi îţi mişcă picioarele, muzica-spiriduş, muzica-demenţă. Nu apucă bietul artist a "zice" două acorduri, că tot barul începe a cînta din tot sufletul, cu o energie de zidire de templu egiptean. Ai impresia că dacă le dai oamenilor ălora o cazma şi două găleţi, îţi ridică pînă dimineaţă încă o insulă în mijlocul Atlanticului. Nu am trăit nimic asemănător. Îmi curgeau lacrimile pe friptura uitată în farfurie, de emoţii neştiute, de bucuria simplă de a fi în viaţă, de miracolul de a descoperi brusc în mine, şi în toţi oamenii puteri prometeice, şi frumuseţi autentice. Aşa trăiesc irlandezii. Îţi sînt dragi şi cînd sînt beţi morţi, cînd se clatină abulici între neştiuţi pereţi moi, care refuză să îi susţină.

Mi-s dragi irlanedezii. Îţi vine să le spui: Bre! Voi cum mama dracului aţi reuşit să promovaţi o insulă cît o palmă cu o cană de bere, trei oi şi un fluierici, şi un pitic spiriduş care se chinuie să care o comoară de trei ori mai mare decît el. Că din astea avem şi noi. Poate că mai frumoase decît ale voastre! Daţi-ne şi nouă secretul! Că istorie potrivnică am avut şi noi, har domnului, că oameni smulşi din ţara lor şi aruncaţi de istorii cine ştie pe unde, am avut şi noi..., şi totuşi voi sînteţi altfel... Noi dacă am fi avut un Joyce care nu ar fi plecat la timp la Paris, îl omoram cu pietre în afara cetăţii. Sau, şi mai simplu, nu îl publicam. Sau îl publicam şi apoi îl ungeam cu rahat de nu i se mai vedeau ochelarii. I-am fi spus că nu ne reprezintă, că vorbeşte aiurea, că e un tîmpit. Că e un venetic, că nu a înţeles nimic din specificul românesc, că nu a studiat suficient Şcoala Ardeleană. Îl uita lumea în douăzeci de ani. Dacă aveam un Swift, ar fi murit săracul analfabet la Podul Înalt. Cînd am avut un Beckett, l-am trimis să scrie la Paris. Avem şi noi dansuri şi cîntece. Nu or fi ele celtice, o fi o samă dintre ele dacice, la fel de valoroase. Ale noastre de ce nu trec pragurile ţărilor şi de ce nu zornăie vesele în geamantanele turiştilor? În Dublin fiind, îmi dau seama că o mare cultură nu depinde exclusiv de creatorii ei, ci depinde de o grămadă de alte lucruri: de un public receptor care să ajute artistul să trăiască, de o context cultural care să îngăduie şi să cultive prezenţa geniului. Şi care să nu aşeze lîngă geniu pe manelistu, pe fotbalistu, pe becalistu şi să îi venereze pe toţi la fel, cu instrumente egale.

Îmi ţin Căluşarii cuminţi în ceața românităţii mele şi mă bucur de forţa teribilă a Dublinului... Mîine voi fi în Trinity College, cu vocea gîtuită de emoţie şi voi vorbi la o conferinţă despre Apolodorul lui Gellu Naum şi cel al Adei Milea. Îi voi exporta pe toţi trei, fiecare cu o valijoară mică în mînă, toţi trei plini de doruri. Lîngă ei, eu. Cu dorurile mele.

Comentarii

  1. Voi nu știți de ce zice Adin nota 10. Eu știu! Pentru că Adin, pe vremea anilor 90 cînd era doar un student prea inteligent și în mod cert foarte ciudat, mi-a prezis că voi lua 9 la un examen la care făcusem totul perfect, la o materie care îmi plăcea și la care probabilitatea ca decarista să ia 9 era ea însăși o nerușinare. Ceea ce începuse ca glumă, Adin zicîndu-mi că nu am cum să iau 10, a avut un final de-a dreptul tragic, din moment ce eu chiar am luat 9, toată viața fiind convinsă că am luat 9 pentru că așa a vrut Adin, nu pentru că așa a vrut proful...
    Acum, cînd îmi dă 10, Adin îmi dă 10-le pe care nu mi l-a dat acum 100 de ani, și pe care, cu atît mai mult îl prețuiesc la seriozitatea unei maturități veșnic refuzate.
    Adin, oricum, aduc carnetul la semnat! Parizianule!

    RăspundețiȘtergere
  2. Aferim! Ceva literatura veche, parca?! Oana, ce sansa acel 9 pentru tine si ce noroc pentru toti ce-au fost si vor veni sub aripile tale inflacarate de har! Ce-ai fi fost tu, Oana, fara ambitia si munca de dupa, an dupa an, sa-ti demonstrezi TIE ca acel 9 nu era al tau - si nu era al tau! A fost, cred, sclipirea de viziune a domnului Profesor Iordache (Dumnezeu sa-i dea zile bune acolo unde ne astepta), care a stiut ca desteptaciunea fara ambitie e ce vad eu in oglinda dimineata cand ma barbieresc... Eu am vazut atunci un 9 cum venea spre tine, pe gura ce l-am scos, dar am inteles mai tarziu numerologia asta. Beata Oana! (aici, in latina, cetitorule). Cel 10 pentru articol, mai, clar! I couldn't have put it better myself! Vrem sa ajungem si noi acolo, am avut asa, o senzatie de ...pre deja-vue, cum sa-ti zic? Ne bucuram pentru tine, zi-le cu Apolodor, cu Ciuleandra, ah, sa dam cu cutzatu-n piatra, din piatra sa iasa foc... si-n final, sa zic una de-a lor: "What you don't know you can feel somehow / What you don't have you don't need it now..." Oh, da, U2. God Bless!!!

    P.S. Paris, un vis! Carnetul nu-l aduci tu, il aduc eu - da' sa fie de bal. Alicante, Adelante !!!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…