Treceți la conținutul principal

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelușul și dinspre televizor zvâcneau chestii prin casă, prosteli de regulă, era o emisiune a lui Teo Trandafir, acum 19 ani, și acolo între Sânziana mea și măncare am auzit vocea aceea și am știut, am știut că era ea, fără să o văd, am auzit-o și am început să plâng, cu ochii împăienjeniți am ajuns în fața televizorului și tot nu am văzut-o, vedeam numai lacrimile dintre mine și ea, dar o auzeam, și Mihaela a cântat o cosmică din asta, o galactică de-a ei, și eu tot am plâns și îi spuneam Sânzienei mici, asculți tu, fată, vocea asta? asta e Mihaela, Mihaela nu e om, e un soi de înger sau ceva, îți place Sânziană, îți place de fata asta? Sânziana era prea mică, avea niște luni, era vară, împlinise prima ei jumătate de an, și eu îi făcusem o jumătate de tort, o emisferă de tort, și Mihaela era undeva pe o plajă, era adiere de valuri și nu mai știu ce a răspuns, nici întrebările nu le mai țin minte, sunt 19 ani de atunci, am știut că, în felul ei, prezența Mihaelei era din nou esențială în viața mea, până și Sânziana s-a oprit din plâns și a ascultat-o pe Mihaela, poate nu știi, Mihaelo, dar Sânziana s-a oprit doar de vreo 8 ori din plâns în primul ei an de viață, în afară de scurtele momente în care făcea baie, sau dormea, sau eram în gară așteptând trenuri, pentru că Sânzienei i-au plăcut din pruncia ei de pruncă trenurile, primul ei cuvânt a fost: ”auzi! teiul!”, în traducere liberă: ”auzi! trenul!”, în restul timpului nu se oprea din plâns, dar cu tine a tăcut și a privit mirată la televizor, a văzut marea, un umbrar și o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, care îi cânta de pe o stea cu valuri, a văzut oricum mai mult decât mine, căreia ochii îi erau o mare de lacrimi, Mihaela, draga mea Veri, mai vorbirăm de vreo două ori la telefon, după acea vară nă-praz-ni-că de la Avignon, îmi povesteai de cămin, de o pisică, de chestii mărunte, care acum, după 23 de ani au capătăt proporții legendare, îmi amintesc până și vocea ta de la telefon, noi, fără mobile și fără feisbucuri, cum să dau eu de tine, draga mea prietenă esențială, i-am scris lui Teo la redacție un mesaj disperat, i-am dat numerele mele de telefon, am rugat-o să ți le dea și să îți spună să mă suni, nu am primit niciodată vreun căcat de răspuns de la Teo, sau de la redactorii ei, ai dispărut până azi, ai dispărut după ce ai lăsat în viața mea niște drumuri drepte, trase cu linia, ca la Nazca, așa, niște drumuri care se văd din avion, de pe lună, ca zidul chinezesc, îi invidiez pe toți prietenii tăi care scriu comentarii pe feisbuc, ei pot bea un suc cu tine, eu nu știu de unde să te iau, Mihaela, tu, DOAR tu ai fost acolo în două momente de răscruce din viața mea, și m-ai ținut de mână, și numai tu știi cât de mult a însemnat pentru mine mâna ta, Mihaela, sigur îți amintești acolo, la Avignon, sub zidul Cetății Papale, întinse amândouă pe iarbă, ne-am luat rămas bun de la actrița din mine, acolo, după spectacolul Regele moare, al trupei de la Chișinău, eu am plâns tot ce nu plânsesem de ani buni, am lăsat totul acolo pe iarba din fața zidului, Zidul Plângerii mele este zidul de la Avignon, acolo mi-am lăsat eu o cruce și am luat alta în spinare, acolo am îngropat-o pe actrița din mine, acolo mi-am îngropat visul de a fi actriță, eu nu aș fi putut juca așa cum jucaseră cei de la Chișinău, eu eram prea orgolioasă să fiu actriță, îmi lipsea modestia generoasă a actorului, eu trebuia să fiu EU în toate rolurile, nu puteam pur și simplu să fiu rolul, Mihaela, îți spuneam că eu nu voi putea niciodată juca în insalubra sală de reuniune a echipei locale de fotbal, îngropată undeva sub galeria stadionului, eu niciodată nu aș fi putut juca în fața a exact 8 oameni într-o sală de 40 de scaune, mai toate goale, în fața a 4 români și 4 francezi care dormeau în timpul celei mai sfâșietoare puneri în scenă, ever, dormeau frate cu căștile la urechi, iar eu trăiam un abis de emoții care mă sfârtecau și mă răstigneau, și tu știi, DOAR tu știi că văzuserăm colosale spectacole la Avignon, și eu îți spuneam că sunt actriță de palat, de scene somptuoase, cum să joc eu Regele moare într-un subsol, cum să mor în fața... a 8 oameni, cum să plângă doar 4 dintre ei moartea mea, cum să mă aplaude doar 4 oameni, pentru că ceilalți 4 plecaseră cu juma de oră înainte de finalul spectacolului, Mihaela, tu ai văzut cum au jucat oamenii ăia rolurile alea, ai vazut, ca și mine, că au murit și numai s-au făcut la final că învie ca să salute publicul, adică pe noi, cei 4, la Avignon eu știu că oamenii ăia au murit pe scenă, indiferent câte dovezi îmi aduceți că ei sunt vii și continuă să facă spectacole co-lo-sa-le, pentru mine Regele chiar a murit la Avignon, Mihaela, am iești târziu, voiai să mergem să îi salutăm pe actori, dar tu nu înțelegeai că și eu murisem alături de Rege, era piesa mea, eu jucasem în piesa aia, eu luasem premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Sibiu, eu știam toate replicile, eu jucasem și nu murisem niciodată, muriseră ei pentru mine, și acum mă alăturam desprinderii de viață, Mihaela, eu am învățat în sala de sub stadion să mor și să nu îmi mai fie frică ni-cio-da-tă de moarte, tu înțelegi acum că nu am putut să îi salut pe profesorii mei  de moarte, și profesorii care mă învățaseră că actoria e prea mare pentru mine, că aș putea face chestii mișto ca actriță, dar niciodată nu aș fi putut da lecții de moarte, acolo pe iarbă, plângând, tu mă țineai de mână și m-ai ajutat să trec limbul, Mihaela, tu ai fost Dante al meu, sau Beatrice a mea, sau Vergilius al meu, m-ai trecut Stixul și m-ai adus la lumină, am stat câteva ore întinse pe iarbă în noaptea aceea infinită de vară, în genunchi aș fi vrut să îi salut pe oamenii ăia de la Chișinău, dar nu puteam, am rămas acolo până am terminat de plâns tot plânsul, ți-am spus că nu voi mai fi niciodată actriță, deși atunci, pe scenă la Sibiu eu am fost în Rai, acolo pe scenă am descoperit că sunt puternică, că sunt actriță, că sunt mișto, că sunt ce vreau să fiu, că o să continui să fiu actriță până la capătul tuturor capetelor, asta credeam la Sibiu, când jucam pe scenă, la prima ediție a festivalului, era în 1994, Jesus, acum o mie de ani, și când mi-au dat premiul și demenții mei din trupă m-au aruncat în sus, ca pe antrenorii de fotbal, de nu puteam să ajung să îmi iau premiul, ăla nu a fost pentru mine premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, ăla a fost Oscarul meu, sau Nobelul meu, sau Toate premiile ever, ăla a fost Premiul tuturor premiilor, pentru că niciodată nu aveam să mai urc pe o scenă, asta îți spuneam acolo, în iarba infinită de sub Zidul Plângerii mele, ți-am spus că mă despart de actrița din mine, că ea a murit în sala aia păcătoasă de sub stadion, că nu știu cine sunt, că trebuie să fiu și eu ceva și cineva și tu, TU, m-ai strâns de mâna de care mă țineai și mi-ai spus că eu deja sunt EU și că drumul meu mi se citește în ochi și că trebuie să am răbdare un pic, să mă ridic, să încep să pășesc și sigur o să îl găsesc și ai avut dreptate, l-am găsit rapid, încă merg pe el, tu ai știut și mi-ai spus câteva cuvinte care mi-au marcat viața, probabil că oricine ar fi spus, lasă fată, că tu ești o mega actriță, nu te da bătută, dar tu ai știut și ai înțeles. Ai înțeles și ai fost alături de mine. 
Ții minte jegul de cămin în care eram cazați? Și dușurile? Hotel Cișmigiu, nu alta.
Ții minte tortul din tren, ții minte că la miezul nopții ai scos frate un tort într-un tren!? Un tren care mergea noaptea de la Avignon la Paris. Cât de improbabil este ca cineva să aibă la el un tort, nici nu știu cum de mai țineai minte când avea să fie ziua mea, ai scos un tort și mi-ai cântat cu toți îngerii tăi din voce, mi-ai cântat La mulți ani, iar noi treceam prin Lyon, Mihaela, îți amintești? treceam prin orașul tatălui meu și eu ți-am spus că voi coborî din tren și voi merge să îl caut, că voi pierde biletul de avion și viza, că nu mă interesează, că o să îl caut că știam în ce sat locuia, foarte aproape de Lyon, ți-am spus că nu îl mai țin minte, că nu îl mai văzusem de când aveam 4 ani, că trebuia să știu cine sunt EU, criză de identitate peste criză de identitate, și tu, Mihaela, ai scos un tort micuț și mi-ai cântat La mulți ani, uite așa, în limba română, în trenul plin de francezi care voiau să ajungă dimineața la Paris, cu treburi, și tu mi-ai cântat în limba română cu toți îngerii tăi din voce și eu am știut, Mihaela mea sfântă, că trebuie să mă urc în avionul de a doua zi către București, și că nu aveam ce să caut în căcatul acela de cătun, pe căcatul acela de om care credeam că îmi era tată, așa cum, mulți ani mai târziu, istoria avea să o confirme, am știut, cu alte cuvinte, că locul meu era limba română și că niciun francez ever nu mă va trece peste Styx-uri ținându-mă de mână. Nici măcar un prezumptiv, probabil, incert, TATĂ.
Nici nu am suferit prea tare, adică tu ai văzut, Mihaela, că de fapt eu suferisem tot ce avusesem de suferit la Avignon, despărțirea de actorie a fost mult mai tragică decât melodrama despărțirii de tatăl inexistent, Mihaela, am mâncat tortul cu Trupa Pod și ne-am întors, cu toții, la București, inclusiv eu, EU, fiica lui Ion Marica, marele rugbist care nu mai dorea de vreo 20 de ani să îmi fie tată, și tu ai știut și m-ai trecut peste al doilea Stix, cu un tort în mână, m-ai trecut peste toată copilăria mea chinuită și complicată, așa cum m-ai trecut spre tot viitorul meu incert, ținându-mă de mână.
Au trecut mii de emoții de atunci, mii de bune și rele, mii de complicații și luminări, am mai fost de două ori în Franța, am mai trecut de alte câteva zeci de ori, ba pe deasupra, ba pe jos, ba pe coastă, ba prin interior, Franța mea s-a terminat pe peluza palatului papal, așa, cu p mic, Franța, actoria și relația mea cu tatăl meu, s-au terminat în noaptea în care regele a murit în limba română la Avignon. 
Și toate celelalte, draga, mult draga mea, răs-draga mea Mihaela, tot ceea ce este esențial și fundamental, tu știi, pentru că la Avignon, deși erau zeci de mii de oameni pe străzi, doar tu m-ai ținut de mână.
Dar înghețata de fistic? O mai ții minte?
Atât de multe lucruri urgente am de făcut, încât mă opresc aici, că e musai, dar mă întorc. Mă voi întoarce la textul ăsta și îmi va mirosi a vară infinită. Îți doresc o viață ca inima ta: URIAȘĂ!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin