Treceți la conținutul principal

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite că au crescut-o frații între ei, și Pepe cel mai mult, fratele cel mai mare a devenit tatăl mezinei, care, la un moment dat a devenit mama lui Antonio Banderas și a lui Chico, fratele mai mic al lui Banderas, în tot acest timp din pruncia ultimei fete și până când aceasta avea să devină mamă, Pepe, polițist fiind, mergea cu treburi prin sate, nedespărțit de chitara lui, și uneori se lăsa cu seri de cântări, iar într-una dintre aceste seri, Pepe auzi o chitară care era cu totul și cu totul specială, suna altfel decât orice ascultase omul acesta pe pământ, o chitară care avea voci pe care el nu le mai ascultase niciodată, iar din seara aia magică, după ce și-au cântat unul celuilalt, cei doi polițiști au schimbat chitările între ei, și așa a ajuns Pepe, unchiul lui Banderas, să aibă în casă prețioasa chitară a lui Don Federico Garcia Lorca, ca și cum ar găsi acum stiloul cu care scria Picasso dedicații pe șervețelele cu care plătea cinele copioase la care își invita prietenii, ăsta da! marketing!, ei bine, la aceeași a lui Federico a învățat și  Antonio, nepotul lui Pepe, să cânte, vă dați seama?, la chitara lui Lorca, Antonio care apoi, urcat pe un bar, aveți imaginea în minte? cu șuvița rebelă căzută din coadă, cânta ceva cu ”la morena de mi corazón” în Desperado, într-o Americă fascinată de departe de latin loverul de Malaga, fără să priceapă mare lucru din spiritul hispanic, dar dorind în secret și în adâncul sufletului să fie și ei la fel de mișto, măcar la fel de mișto cum era ceva mai la nord Cohen, Leonard Cohen, prea puțin hispanic, dar tot îndrăgostit lulea de Spania, și mai cu seamă de Lorca și valsul acela din Viena, și-a numit fata Lorca, nici mai mult nici mai puțin, ca și cum aș fi numit-o eu pe Sânziana Cervantes, adică nu, pentru că nu se termină în a, ca și cum aș fi numit-o Vega, de la Lope de Vega, atâtea povești se mai împletesc pe lângă mine, și eu alerg în urma lor să le descifrez. Nu uitați că Banderas, pe care l-am considerat mișto până am văzut un film scris și regizat de el, El camino de los ingleses, după care brusc l-am considerat co-lo-sal, la șapte ani a învățat să cânte la chitara lui Lorca, detaliu care explică, poate de ce rămâne, în ciuda tuturor faimei sale, exact băiatul din Malaga care se întoarce acasă de câteva ori pe an, la Malaga lui de unde vin și pleacă avioanele low cost cu români, cu boccele, cu tristeți, cu murături, de unde plec și eu săptămâna viitoare cu câteva evantaie și o sticlă de ulei de măsline, dar din ăla adevărat, de Jaen, de unde plecăm cu toții cu privirea ațintită în pământ, apoi pierdută printre nori, mulți dintre noi habar neavând că la câteva blocuri mai încolo Banderas stă la o terasă și-și face fotografii cu toți cei care îi cer o clipă din faimă, câți dintre românii mei știu că zboară din orașul lui Picasso sau că la București, la Muzeul Țăranului Român este o expoziție pe care vreau să o văd de când a fost anunțată, sau că Mircea Cărtărescu tocmai a publicat o nouă carte, am văzut eu pe Facebook, când o fi avut timp să o scrie, din moment ce a stat aproape o lună în frig în Piața Victoriei, el, împreună cu atât de mulți alți oameni mișto, mă întorc în Bucovina mea, nu am mai văzut-o de 8 luni, niciodată nu am stat atât de mult timp în afara Bucovinei mele, 8 luni, aproape 9, o găsesc în primăvară, mă așteaptă sigur, că o cunosc bine, tot așa cum, Granada mă va aștepta și ea, între Gura Humorului și Granada este tot ce pierd și tot ce câștig, acasă vor să ilegalizeze avorturile, prietenele mele scriu cum a fost să fie copil nedorit, ciudat că doar femeile scriu aceste confesiuni, pierdem energii în lupte care see inventează pentru noi dar nu sunt ale noastre, îmi văd în continuare de suspendările mele între două periferii, de la care pierd mult, de la ambele, în centru se află trei prieteni pe care nu îi voi mai găsi, dar ale căror numere de telefon le am încă în mobilul românesc, am alții pe care îi voi suna și cu puțin noroc bem o bere, așa, o bere între două avioane li un tren spre Gura Humorului, mă întorc după aproape 9 luni acasă cu o tristețe despre care acum știu că este iremediabilă, acum nu se mai poate face nimic, am valiza deschisă deja, pe tren voi scrie mult pentru că îmi place să scriu în tren, mai bine spus îmi place cum sună ceea ce scriu în tren, de fapt atât de tristă sunt că scriu numai ca să nu merg acum la culcare, cu toată tristețea asta pe care nu o pot adormi, care îmi vine de undeva din Pleistocen, sau poate din faptul că Lorca a murit colo pe dealul din față, o fi de la primăvară, lasă mai bine să fie de la primăvară, așa ignor încă o săptămână evidența, mă întorc acasă și o să îmbrățieșez mamă, copii, prieteni, aerul, verdele, o să râd, o să plâng rău de tot, de fiecare dată mai mult, de aia nici nu am mai venit, ca să nu plâng la plecare, să nu văd lacrimile celor care rămân, aș da drumul fericită la vreo două sudalme sănătoase, dar sunt prea tristă, îl iau pe Lorca și pe Miguel Poveda și purced la salutul zilei de mâine, care începe acum, ea știe că începe, ea, ziua, am ascultat astăzi cu studenții Vama Veche, și tristețea s-a adâncit, las că se va risipi mâine când vor veni să vadă dacă să taie copacul din fața casei, aș vrea să nu îl taie, să îl salveze, sau, dacă e musai să îl taie, să planteze un portocal mare și plin de rod, nu am nicio treabă cu copacul ăsta, că doar nu l-am plantat eu, dar este, în sensul că ESTE și ne face umbră în verile toride, îmi amintesc brusc faptul că m-au rugat să nu mai scriu texte atât de lungi, copiii mei, cică nu mai scrie atât, mama, că noua generație nu mai are răbdare să se piardă în texte fără sfârșit, lasă, mamă, că nu pentru noile generații scriu eu, din nefericire, pentur că tare aș fi avut să vă spun vreo două generației voastre, vreo două așa, cu drag, vă doresc noapte bună și BUNĂ DIMINEAȚA Granada și Gura Humorului, că nu degeaba, și unul și celălalt încep cu litera G, nu vă gândiți la prostii, că medicii spun că nu există! Îndrăgostită de Granada, la fel de mult ca de Gura Humorului.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin