Treceți la conținutul principal

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea,
sau
Despre Rață și visul lui,
sau
Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate,
sau
Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul,
sau
Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț




foto: Ovidiu Șancariuc, așteptînd La Mesteceni acest asfințit


Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ce iarna nu e niciodată mai frig de +10 grade, ei bine, acum mă simt, culmea, mai humoreancă decît oricînd. O fi distanța cea care nu estompează, ci, dimpotrivă, amplifică paroxistic sentimentele interioare, cele pe care am apucat să le adun înainte de plecare, să le înghesui prin bagaje, ce am trăit, ce îmi mai amintesc din ce am trăit... Rămîn multe acasă, altele multe se pierd pe veci. Dar ceea ce totuși am apucat să iau și să păstrez, capătă acum consistența granitului. Humorenitatea mea, fie-mi permisă licența filosofică, a devenit o definiție aproape sinonimă cu românitatea, sau cu numele meu.
Uite că azi, deși tocmai mi-am cumpărat patine cu rotile, mă simt mai schioriță (o fi ăsta femininul?) ca niciodată. Și asta numai pentru că am cîteva zile de cînd scormonesc internetul și îmi agasez prietenii să îmi trimită fotografii cu pîrtia. Și nu mă mai satur de minunat, în special privind la fotografia lui Ovidiu Şancariuc, făcută de sus, de la mesteceni, la îngemănare de apus de soare și răsărit de lună, cu pădurea Arinișului misterioasă și ascunzișă. Ascunzișă pentru cei care ajung pentru prima dată acolo, nu pentru mine, pentru că le-am tropăit o copilărie întreagă în expediții Cireșarii, pe care le puneam în mare taină la cale cu Dana, și cu Manuela, și nu mai ajungeam să descoperim intrarea secretă în peșteră pentru că rămîneam în reverie adunînd cimbrișor din Poiana Soarelui, o poiană neașteptată care se deschide pe culme în plină pădure. Nu îi spuneam pe vremea aceea așa, îi spuneam Poiana Cimbrișor. Abia acum cînd copiii mei, ai Manuelei ne citesc Cireșarii, abia acum cînd după traseele off-road năucitoare ale lui Sorin, am redescoperit-o în plin soare și așa i-a rămas numele.
Îmi trimite Marius imaginea asta cu pirtia luminată ca un fulger în pădure, un fulger venit să rămînă, care taie și arde pădurea și lasă urmă albă, pîrtia asta semeață, ca un tăiș de sabie, vîrf de lance, deasupra orașului, tăcut, copleșit, pîlpîindu-și fudul luminițele în vale. Pînă și marele hotel BWB rămîne umbrit de lumina selenară a pîrtiei. Cînd o să ajung la Humor, așa vreau să o văd: de la mesteceni (or mai fi fiind mestecenii ăia care au dat numele dealului?...), pe înserat, ea aprinsă ca un templu păgîn din nordul extrem al planetei, eu...
Vorbeam cu ceva vreme înainte unui prieten, şi îi spuneam vorbe mari despre istoria mică și istoria mare, adică despre istoria individuală, a fiecăruia dintre noi, cea pe care o consumăm în încercarea de a supraviețui, în încercarea de a fi fericiți. Pe de cealaltă parte, istoria mare, cea de la televizor, care din păcate numai în foarte scurte episoade va intra în cărțile de istorie. Între istoria particulară și cea oficială, ni se scrurg, ni se termină viețile fără să ne dăm seama. La nivelul istoriei individuale însă, se întîmplă uneori miracole. Adică viața asta personală cu vise, pasiuni, curaj, longevitate în ideal, a cîtorva indivizi norocoși, ajunge să facă istorie. Istoria mare, care însă are prostul obicei de a evalua prea tîrziu oameni și fapte.
Orașul meu este un astfel de oraș. Un altfel de oraș. Cu astfel de oameni. Un altfel de oameni. Mi-am dat seama de lucrul acesta cînd acum 30 de ani un primar răsturna lunca Moldovei ca să facă un mare parc dendrologic. Eram mică, aveam fiecare clasă o porțiune dintr-o alee și trebuia să avem grijă de ea. Îmi amintesc ce mare noroc pe capul nostru că în clasa noastră era Manuela, (de care mă leagă cea mai longevivă prietenie, și pentru care, da!, Marius, sigur că o să dau foc iahtului ca în reclama la Alexandrion, și o să dau foc iahtului meu pentru Norica, pentru foarte mulți prieteni, pentru Rață am să îi dau foc, pentru toate personajele pe care le-am iubit, uite ii dau foc și pentru Don Quijote, și pentru Nichita care a iubit o leoaică tînără care l-a părăsit, și pentru Panait pe care nu l-au iubit suficient oamenii..., dacă nu cumva, iahtul meu e în permanență în flăcări, ca și al tău!), pentru că mama ei, mama Manuelei ne aducea cele mai frumoase răsaduri, bumbișori, zambile și trandafiri. Nu numai că era cea mai frumoasă alee dintre cele intrate în grija Școlii 1, ci dintre toate aleile parcului. De fiecare dată cînd venea mămaia în vizită, de la Bîrlad, mergeam să îi arăt aleea noastră, și ea știa exact ce plantă a răsărit nouă și o prețuia cu bunătatea de sfîntă a oricărei bunici (îmi imaginez eu). Știa și cîți boboci avuseseră trandafirii cu un an în urmă, și că zambilele cele mov sunt de anul acesta. Aleile se unduiau de-a lungul acestor istorii personale ale copiilor și părinților orașului.
Avea parcul acesta, (noi îi spuneam luncă) un bazin de înot uriaș, unde în puținele zile călduroase lăsate peste Humor, se bălăceau în neștire doctorul și pacientul X, primarul și portarul primăriei, profu de geografie și ultimul elev dintr-a opta, și un alt bazin mai mic alături, unde era o forfoteală de nedescris de urmașii celor care populau bazinul mare. Alături de bazin era o mică „plajă”, cu nisip de-adevăratelea și alături un părcușor de distracții, o terasă hexagonală bună de băut bere și suc, de unde se contamina aerul de Bucovina cu promisiuni grele de mici cu muștar. Mai ales aveam bunul obicei ca tot humoreanu să iasă duminica la plimbare în luncă, să asculte liniștea pestriță a copacilor populați de păsări hotărîte să-și dezvolte repertoriul, a Moldovei care susură prevestitoare alături, a firului de iarbă dormind sub zăpadă, a răzbunării caldei primăveri, descătușînd nebună energii și doruri și sete de viață și de verde. După plimbare, lumea se stătea la taclale, la un Cico (Brifcorul avea să fie inventat cu mult mai tîrziu). Dacă aveai o fustă nouă, în luncă îți făceai prima apariție cu ea, acolo aflai cine ce bicicletă și-a mai luat, ce pantofi se mai dau pe sub mînă la Romarta, ce modele au mai apărut la Guban. Acolo am văzut prima dată geaca roșie ca a lui Michael Jackson în Thriller, cu fermoare, cu tot dichisul, geaca cu care a făcut istorie în oraș Ovidiu Ilaș, geaca pe care o invidiau cam două generații de tineri și adolescenți. Acolo am văzut primii ochelari Startreck, ai lui Marius, și acolo m-am plimbat eu prima dată cu adidașii mei aduși din Germania și cu casetofonul galben Philips, cu căști, ultimul răcnet. Cînd erai îndrăgostit în luncă aveai marcată harta sentimentală. În luncă au rămas primele conversații („știi că m-a salutat? Cred că îi place de mine”), primele „Vrei să fii prietena mea?” („Hei, mi-a cerut prietenia!), primele emoții, strîngeri de mînă, primele săruturi, primele îmbrățișări și..., generațiile noi vor fi uimite să afle că nu mai urma nimic picant, că așa erau relațiile dintre oameni pe vremea aceea. Deveneai apoi părinte, în luncă făceai prima intrare a copilului în lume, acolo îi prezentai și îl trasnformai în om al locului. Acolo, în ritmul ba zăbăuc, ba cuminte al Moldovei, acolo, în curcubeul desenat de puntea suspendată care lega parcul de Ariniș („ariniș”, ce cuvînt frumos!, doamne), aproape un casteluș pentru noi, lunca toată, cu secvențe temporale bine conturate: ierni, primăveri, veri, toamne, pe malurile largi ale Moldovei la întâlnirea cu Humorelul, curgea viața noastră. Oaza aceasta, chiar cînd ani mai tîrziu avea să fie în întregime o ruină, a rămas în sufletul oricărui humorean, indiferent prin ce țară a lumii își are contul bancar sau serviciul (distincția e necesară), iar el își va identifica orașul prin acest parc anistoric, un lăcaș de huzur, ca o stațiune elvețiană pentru chiaburi.
A avut Humorul parte de un primar aproape mitic, transformat în referent istoric..., „apăi pe vremea lui Țăranu...”, sau „s-ar fi întîmplat așa ceva pe vremea lui Țăranu?” A fost vîrsta de aur a orașului. El făcuse lunca, și căminul de copii. Îi spuneam deunăzi unui prieten că aveam 3 ani cînd eu i-am ținut pernuța cu foarfecă lui Țăranu ca să taie panglica la inaugurarea căminului și că am plîns apoi că nu mi-au dat mie panglica roșie, că cică „nu era pentru copii”. Prietenul a făcut un comentariu pe care nu îl pot trece în memorii, ca să nu îmi pierd cititorii, dar eu am rămas de atunci cu o traumă, Freud mi-ar fi schițat deja portretul psihologic, că uite și acum cînd au tăiat panglica Udrea, Flutur și Vlădescu, la inaugurarea pîrtiei eu am avut curiozitatea să aflu ce s-a întîmplat cu bucățile de panglică, cine le-a luat, le păstrează cineva? Ce bine ar fi să fi păstrat primarul măcar o bucățică.
Țăranu, primarul boier, a plecat prin alte părți, lunca, încetul cu încetul s-a părăginit, arborii din patruzeci de ţări plantați în parc au fost năpădiți de buruieni, trandafirii noștri au dispărut sub invazia plantelor din preajmă. Au rămas anotimpurile să își cearnă neputința peste nepăsarea oamenilor. Băncile au început să dispară, felinarele să se spargă. Singură puntea suspendată ne lega de Arinișul închis și el după revoluție, nefericit renovat de fel de fel de șmecheri... Din conac boieresc ce fusese, a devenit juma de bloc rusesc, pentru nefamiliști, nici ăla finalizat; dispărute sînt și iazul pentru păstrăv din spatele conacului, și verandele largi și generoase în lumină și liniște.
Tot un alt fel de oraș a fost și Humorul post revoluționar, din moment ce noi am tot avut rezultate anapoda la toate alegerile locale. Altfel decît țara. Țin minte la primele alegeri, cînd România avea numai primari FSN-iști, de era harta toată plină de trandafiri, Humorul a fost al treilea oraș din țară cu primar țărănist: București, Timișoara și... Gura Humorului, de nu știa nimeni unde vine localitatea asta țîfnoasă. Mă sunau prietenii să mă întrebe cum de sîntem așa de revoluționari și de curajoși, că ce fel de oameni sînt acolo de au putut să voteze cu..., apăi dragilor, oamenii nu votau cu un partid, votau cu niște alți oameni. În istoria acestor lungi 20 de ani, anii lui Brucan, s-a mai întîmplat cîte ceva prin Humor, în ciuda vremurilor, niște oameni formidabili au reușit să participe la istoria cea mare.
Ni s-a întîmplat un muzeu foarte... altfel, și ăla pornit din visul Verei, că să fie așa cum vrea ea, și cu încăpățînare s-a ținut de capul tuturor pînă i-au făcut hatârul, că a vrut ea să îi fie muzeul organizat cum era calendarul popular în vremile cele bune, și uite așa s-a transformat fosta carmangerie într-un muzeu etnografic cum nu-i altul, o excursie în timp, printre obiceiurile de peste an. Nu mi s-a întîmplat să duc vreun grup de străini la muzeu care să nu rămînă impresionați. Să nu uităm că Vera, cînd a sosit ca directoare a muzeului trasformat acum în tribunal, a adus o expoziție Löwendal, baronul îndrăgostit de Bucovina, care a pictat țărani de la începutul secolului trecut în casa lui Fritz (o să scriu și despre Fritz), și la expoziția aceea plîngeam cu toții de emoție, grupul de oameni care dădeau viață oricărui festival, oricărui fapt cultural, era..., în fine, povestea-i lungă și o las pentru altă dată.
Ni s-a mai întîmplat, desigur și marea minune cu hotelul din centru, hotelul care era de fapt de mulți ani o stafie, un șantier oribil în mijlocul orașului și care, în 3 ani a devenit una din marile investiții din zonă, un hotel de 4 stele, singurul dintre Iași și Cluj, uite-așa, la Humor, ca să aibă și snobul din partea locului unde să-și însoare feciorul, ca să aibă și dragii mei țărani din Voroneț pentru cine organiza plimbări cu sania de Crăciun și mânăstirenii, demonstrație de încondeiere de ouă de Paște.
Apoi orașul s-a fălit cu sala de sport, toată lumea o știe drept „sala lui Ciocoiu”, pentru că el a visat-o, el a luptat pentru ea, el a văzut-o întîi în visele lui și mai apoi am văzut-o noi în Parcul cu cerb. (și nu e singura, pentru că în luncă a mai răsărit o sală de sport care arată ca o nacelă uriașă ancorată parcă împotriva voinței ei). Cît să ai unde să golești colesterolul și surplusul așezat pe ici pe colo de huzurul excesului de smîntînă în toate cele gătite bucovinește: că e ciorbă, că e „tocăniță de cartofi” , sau papanași, smîntîna nu poate lipsi. Alături de „sala lui Ciocoiu” stă să se deschidă și piscina acoperită, și cît mai rădeam de el cînd ne spunea că pînă la urmă se va face și piscina, „hai, mă, du-te cu piscina ta de aici, că nu are cum. Cine o să bage atîția bani?”, și uite-o că e și acoperită gata, ca să nu mai ai ce să îți dorești mai mult de la orașul tău. Mai cu seamă că și catedrala dă să își deschidă porțile în curînd, ca să avem grijă și de cele sufletești, că de trup ne grijim bine.
S-au întîmplat multe...
Multe pînă... pînă cînd l-am văzut pe Ursaciuc în luncă, acum 5 ani suflecat a treabă..., de atunci înainte întîmplările se înghesuie. Imediat după primele alegeri pe care le-a cîștigat, Ursaciuc era cu oameni cu pixuri și carnețele în mînă în luncă, printre buruieni și ce mai rămăsese din arborii unicat. Mergeau printre copaci și măsurau de zor, gesticulau, dădeau cușma pe ceafă. El promisese multe, ca toți ceilalți primari din lumea asta. Noi l-am ales de nebun ce era, (nebun e și acum), pentru că avusese o campanie șuie și năstrușnică, pentru că avea o armată de tineri lîngă el. Și, vorba vecinului meu, Lucian Năsulea: „Pe moșnegi, i-am tot ales și nu au făcut nimic, hai să vedem ce fac și ăștia mai tineri”. Dar să îl vezi în luncă în prima săptămînă, cu mînecile suflecate a treabă,... nu se aștepta nimeni. Am sunat la ușa lui Lucian și i-am spus: „L-am văzut pe primar în luncă, cred că o să o curețe”. Și în cîteva luni, lunca a fost tunsă, băncile refăcute, luminile reaprinse. Ne-am gîndit cu toții la Țăranu. Și ne-am tăcut gîndul mai departe. Eram mîndri că lunca era din nou aerisită, aleea principală asfaltată, ca să poți trece cu căruciorul copilului fără să îl zgudui prin hîrtoape. Apoi i-a adus pe Boney M la Humor și îl auzeam bombănind ceva și despre un festival rock. Cînd a avut în oraş o adunare de oameni importanți rău de tot, de la Banca Mondială, i-a urcat pe Toacă, le-a dat două leațuri și un ciocan și au bătut bancherii lumii cîteva cuie și au inaugurat acolo sus, ăi de la ditamai Banca Mondială, o bancă de șezut ciobanu ca să vază adîncul văii și naltu cerului, tot Humorul, până-n pânza de ceaţă dinspre apa Sucevei.
Mai are o calitate primarul ăsta, o menționez în acest laudatio, că nu știu cînd o să mai scriu despre el, că acu o fi el un primar inspirat, dar și lista mea de personaje e lungă. Cum spuneam, acest primar are o virtute rarisimă din păcate la nația politică românească: cînd vorbește Ursaciuc, vorbește bine. Are discurs și retorică. Are umor: îl poate genera și îl poate percepe și dacă îi stă cineva în cale, dă imediat replica, fără să ezite și fără să se scarmene în barbă că nu îi vin cuvintele. I se trage poate de pe vremea cînd era student și-şi făcea veacul printre cei de la Divertis. Are farmec, da, îmi pare rău, știu că îmi pierd credibilitatea, că nu își poate nimeni imagina că poate exista un filolog care să laude (hei, dezinteresat!) un primar, dar o fac, pentru că nu am nevoie nici de loc de casă, nici de loc de veci, și totuși Ursaciuc este un politician cu retorică pe alocuri impecabilă. Uite, da, Ursaciuc de la Humor. Știe să vorbească, are carismă, are conținut, nu bate apa în piuă. L-am văzut dînd interviuri și reușind să nu fie nici plictisitor, nici penibil, cum se întîmplă de cele mai multe ori. Pragmatica lingvistică ar avea ceva de lucru să-i decodeze poziția pe care o adoptă în comunicare. (Semnați cecul, dom primar?, că așa o portretizare..., mai rar!)
În ciuda demenței provocate de portocalizare (mecanică?) a alegerilor trecute, Ursaciuc a rămas primar, într-o confruntare teribilă, sinistră pe alocuri. A inventat campania săracă, aproape austeră, de la om la om, a intrat în casele oamenilor, și-a făcut campanie vorbind (inspirat). Și a rămas primar. A cerut ajutor, a făcut proiecte, a strigat, a cerșit bani de pe peste tot, a stat pe la uși, n-a renunțat niciodată, n-a uitat niciodată, a fost ajutat, i s-au întins ba mîini, ba capcane, s-a fript, s-a înfipt, și-a pierdut speranța, a găsit alta și a terminat pîrtia. Instalațiile, ultimul răcnet, venite de la tații și mamele pîrtiilor, refuzau să se adapteze și să se armonizeze cu Humorul, au venit specialiștii, au plecat, s-au întors, au venit alții și după un tango european al științei și vremurilor, cu puțin ajutor divin de zăpadă autentică, primarul și Humorul lui au deschis săptămîna trecută pîrtia. I-au spus Șoimul. Și bine i-au spus. Nu e despre primar scrierea asta. E despre vremea lui Țăranu, care, iată, a devenit vremea lui Ursaciuc.
Pîrtia de la Humor nu e o pîrtie: e visul imposibil, aproape indecent, care exclude de pe hartă o grămadă de alte stațiuni consacrate, lăsînd în urmă Predealul, și Dorna, şi câte altele... Da, azi Humorul are cea mai cea pîrtie de schi din țară.

Amintiri din clasa a VI-a, sau cum se bate pîrtie. Despre Rață
Într-a șasea eram. Îmi amintesc cu maximă exactitate, cum se întâmplă cu toate chestiile care te marchează: făcusem într-a cincea educație fizică cu profesorul Roșca, și acum se zvonea că o să avem un prof nou, tînăr și mișto și a venit... Rață. Mai degrabă zbanghiu decît mișto, tînăr în tot cazul. Multă vreme am crezut că ăsta îi e numele, de vreo cîteva ori i-am și spus tovarășul profesor Rață. Avea motocicletă și era un fel de haiduc tînăr, (tînăr e și acum) și ne tot povestea cum sînt munții de frumoși, și cum sînt Făgărașii, organiza excursii vara, el de capul lui, și cînd m-am mai mărit m-am inclus și eu în grupul montaniarzilor lui: ne adunam vreo 20 de mintoși și plecam la cucerit Făgărașul, pentru că ne povestise Rață despre un lac minunat..., am mers cu toții să îl vedem. Atunci, într-a șasea ne tot înnebunea cu schiurile și că să ne luăm, că să vedem ce sport minunat, că cum poți zbura fără să ai aripi (asta am pus-o de la mine, ca nu era Rață chiar atîta de poet; sau poate că o fi fost, în sufletul lui, dar nu cred că ar fi deschis gura să spună una ca asta), și cum noi care stăm aici, între munți, ar trebui cu toții să schiem. Ne-a convins pe toți, Rață. A convins generații întregi de copii și de părinți să își ia schiuri. În cazul meu l-a convins pe moșu să-mi aducă o pereche de schiuri Reghin, galbene, cu arc. Se prindea gheața în arc, și nu se mai închidea. Și Lucian Ulian mi-a dat o buburuză să mi-o lipesc pe schiuri, ca să fie mai șmechere. Și apoi, bocancii de piele, pe care ii dădeam cu untură de pește ca să nu se ude... și se udau. Tot Rață, cu pasiunea lui clocotitoare ne convingea pe toți să mergem duminică de duminică, să batem pîrtie și în deal și în vale, cu bătăi mărunte, schi lîngă schi. Adică, ajungeam sus, cu picioarele scrum de efort, și nu coboram pe schiuri, pentru că era pîrtia prea îngustă (o lungime două de schi), sau prea afînată zăpada, și mai coboram o tură, tot ca să batem zăpada. Și povești, și planuri. „Rață! Hai să căutăm undeva, la UMCTF, poate ne dă domnul Ulian un cablu și hai să îl punem cumva”, și începeau visele, că cum ar fi să punem cumva mînă de la mînă și să punem un cablu, cu un motoraș de mobră, pe care apoi să îl demontăm seara... În fiecare sîmbătă, după școală, mergeam pe Albu (pe jos, evident), sau pe Gingioaia și băteam pîrtie, și visam cu ochii deschiși. Și deja cînd coboram ne gîndeam să ne bucurăm cît mai mult de zbor, că după aia urma iar urcușul. Iar dacă pîrtia era suficient de bună (și pentru Rață arareori era), yupiii, puteai să urci cu schiurile în spate, și urcai, evident, mult mai repede.
Rață... La primii fulgi știai că Rață își freacă palmele și că abia așteaptă sîmbăta. Dar dacă îl căutai pe o zăpadă bună căzută marți, îl găseai în timpul săptămînii, singur pe pîrtie, și la deal și la vale. Ne făcea cadoul ăsta uneori: bătea el pîrtia pentru noi toți, și sîmbătă cînd veneam era numai bună, un pic înghețată de la vînt. Cîți copii nu a cărat Rață între genunchi la vale, ca să îi învețe! Pe cîți nu i-a dus la Dorna sau la Borșa, și îi căra și la deal pe cablu. Am crescut cu toții preluînd schiuri unii de la alții, ca o mare familie. Copiii mei, copiii Manuelei, fata Noricăi... toți schiază și asta i se datorează lui Rață și pasiunii de care ne-am contaminat cu toții. Dacă îți rămîneau clăparii mici, mergeai la Rață, sigur știa el pe cineva care are o pereche cu un număr mai mare, și desigur că știa pe cineva care are nevoie de clăparii tăi. La fel cu schiurile. Rață a făcut școală de schi la Humor. Fără aprobare de la inspectorat, fără fonduri Phare. S-a format apoi o generație întreagă de vîrsta mea, numai eu și Mihaela eram fete, restul un cîrd de băieți, printre ei și Sorin, acum stăpînul OZN-ului care bate zăpada pe Pîrtia Șoimul. Un utilaj care nu încape în nici o poză, indiferent de obiectiv. Rață nu mai trebuie să bată pîrtia, avem o mașină care face asta. Așa că nu cred că exagerez prea mult dacă spun că Rață a făcut istorie la Humor.
Am vrut apoi o pîrtie mai lungă și ne-am mutat spre Frasin unde în josul tîrlei se deschidea Sinucigașul. Așa îi spuneam noi unei văi absolut sălbatice, plină de mușuroaie și smîrcuri care ieșeau din zăpadă, o aventură și să o urci și să o cobori pe schiuri. (Aud că Șoimul are și el o porțiune absolut profesională). Schiam și noaptea la lumina lunii, cînd era lună plină, puneam un felinar în fereastra micuță a tîrlei și veneam ușor de sus înspre luminița din geam. Și acolo, planurile au luat-o razna rău de tot: că aici o să punem cablu și dincoace o sa punem un foișor unde să îți lași lucrurile ferite de ninsoare, că dincoace mai facem o cameră să avem de rămas peste noapte cu toată gașca de prieteni, ca să putem dimineața schia la prima oră, pe chiciură. Familia mea, gazdă acolo sus la tîrlă, mai alerga din cînd în cînd prin reprezentanți (adică eu) să mai pună un lemn pe foc să nu se răcească vinul și țuica fiartă, și ceaiul cu bucăți de mere și scorțișoară..., Isache, cu amîndoi copiii lui, niște gheme albastre care ca niște mușuroaie fermecate, se mișcau pe pîrtie, cînd în deal, cînd în vale, Sergiu Lupei, Mircea Sauciuc cu cele mai occidentale accesorii, după care ne întindeam cu discreție gîturile, să vedem ce s-a mai inventat în materie, cu Virgil, frate-su, amîndoi eleganți ca niște patinatori pe gheață, pe muzică clasică, Titi Ulian cum era hotărît în tot ce făcea, (o să scriu mult despre Titi Ulian, care făcuse teren de tenis muncitorilor lui de la UMTCF, o să scriu și despre Monicu Gingolea, un om cu un umor absolut contaminant), așa și schia, clasic, elegant și hotărît ca un concert de Anul Nou de la Viena și Sergiu Scutariu, Sergiu care schia ca un balerin, (trebuie și despre Sergiu vorbit mult), și în rest... povești și vise: ce-ar fi dacă. Eu sper că Sergiu... Știți cum era Sergiu? El era cel mai înalt om pe care îl cunoscusem eu. Drept e că și eu eram foarte mică pe atunci, dar și Sergiu era zvelt, brunet, frumos, și zîmbăreț. De fiecare dată cînd îl vedeai, Sergiu zîmbea. Dacă era vară avea o racheta de tenis în sapte, dacă era iarnă, schiurile. Grăbit, mergea cu pași mari să acopere pămîntul dacă nu cu statura lui, măcar cu umbra lui. Eu sper că Sergiu, de acolo unde a plecat așa, dintr-odată s-a dus, că mă și gîndeam că nu poți să îl îngropi pe Sergiu, pentru că e prea frumos și prea mare, aveam să citesc apoi o povestire minunată a lui Marquez despre Esteban, cel mai frumos mort, pentru care oamenii au trebuit să facă ferestre mai mari, și uși mai mari, și paturi mai mari, ei bine, Sergiu a murit absurd și definitiv, ca toți morții, lăsîndu-ne nouă visul lui de a avea... un teleschi la Humor, ei bine, eu sper că acolo unde a plecat într-așa o mare grabă, or fi oare ierni acolo?, sau joacă numai tenis?, eu aș vrea să fie și ninsoare, și pîrtii, pe un nor, să privească la noi, la Șoimul cel proaspăt și să schieze acolo sus, în lumină și în cîntec de îngeri. Cît despre Titi, ei bine, nu trebuia să moară, pentru că era foarte mare, un suflet și un bărbat mare, mare în idei și în determinarea cu care le ducea la capăt. Spre deosebire de noi toți ceilalți, Titi Ulian era capabil să gîndească o lume mai mare, venea poate din educația lui de neamț, serios, clasic, elegant, și te aștepți de la astfel de oameni să nu poată muri, pur și simplu, te aștepți de la ei să fie prea greu pămîntului să îi înghită. Și poate că într-adevăr pămîntul nu l-a putut înghiți și l-a eliberat într-o seară cînd nu a știut nimeni și își face lumile lui clasice pe undeva prea sus pentru noi, undeva unde nu îl putem ajunge.
Era plin pe pîrtie. Mai era Moroșan, nelipsit, uneori venea și Viorel Munteanu cu un rucsac plin de mere, și la fiecare urcare mai suplimenta aportul de vitamina C cu un măr, mai era generația celor un pic mai mari decît mine, gașca lui Lucian, cu Hardy Slubceacovschi (ce nume imposibil!), cu Dani Molocea, Cezar tobarul inspirat al Axiomelor, autorul tainic al super-hitului, cu Gaga, ah!, da, Gaga, pe care nu îl lăsa frumoasa lui Cristina să vină la schi și, pentru că stătea la etajul I, își arunca schiurile de la balcon jos, cu echipament cu tot, și spunea că pleacă pînă la un prieten și se urca în tren și mergea la Dorna la schi. Apoi următorul segment de vîrstă: Sorin, Radu, Grațian, Șmeganii...
Pentru e restabili istoria exactă, primul schior al Humorului fusese Generalul Dragu. Nu știu dacă știu mulți care e numele mic al generalului, dar toată lumea îi știe casa și povestea. Generalul Dragu a adus prin anii 80 o instalație de teleschi. A început atunci visarea cu ochii deschiși: oare unde o să îl monteze? Ce bine ar fi să fie pe Albu..., E prea scurtă pîrtia pe Albu, cred că o să îl pună pe Gingioaia. Multe ierni am așteptat minunea... Nu știu din ce motive instalația generalului nu a funcționat niciodată. Aud acum bîrfe urbane care spun că Mircea Sauciuc va instala telescaunul Generalului Dragu la Frasin.
Nici măcar Titi, nici Sergiu, nici măcar Rață, nici unul dintre noi nu mai aștepta un telescaun. Ne-am obișnuit cu toții să mergem prin împrejurimi, la pîrtia de la Mălini, prea ușoară pentru noi, numai bună pentru copiii noștrii. Nu mai visam... pentru că și visul trebuie să fie decent. Și uite acum, la Humor se arată Șoimul. Cu fel de fel de figuri: tunuri de zăpadă, mașină de bătut pîrtia, lumini pentru nocturnă, muzică, telescaun cu patru locuri în care nu îți îngheață fundul la urcare, pentru că nu e metal gol. Mi-a trimis Marius fotografia asta... și văd cum iată, uneori realitatea, istoria cea mare, care ne consumă zi de zi, tuturor visele, e capabilă, din cînd în cînd, de răsplată și răsfăț cosmic. Pentru toți cei care au schiat în Humor, pîrtia aceasta e mai mult decît oricare vis. Pentru că e. Pentru că FUNCȚIONEAZĂ, pentru că Rață acum e monitor şi-l cheamă Nicu și are tot un cîrd de copii în urma lui, pentru că toți cei care băteam pîrtie și la deal și la vale, pe vremuri, ne-am putea regăsi cu cartelele în mînă, la baza Șoimului.
Mi-e dor de copilăria mea...
Mă sună Marius:
─ Îmi vine să plîng. Am terminat de citit textul tău.
─ Marius, nu plînge, că acum avem pîrtie.
─ Auzi, cel mai frumos lucru pe care îl face textul ăsta al tău este că spune lucruri pe care le știu toți, dar care n-au fost puse la un loc, niciodată, și nu le-ar fi spus nimeni. Multi vorbesc frumos despre Rață, însă ce ai scris tu aici este manual de istorie.
─ Știi ce am uitat eu să scriu? Că Rață e neschimbat, de cînd eram noi într-a șasea, el a rămas identic cu sine, absolut neschimbat: și în energie, și în optimism, și în modestia cuceritoare, și fizic, deși or fi trecut 25 de ani de atunci.
─ Da, Oana. E neschimbat.
─ Bătea pîrtie ca un..., hai ca să nu îl glorificăm degeaba, dar, Marius, mergea singur pe Albu în timpul săptămînii, și mergea NUMAI ca să pregătească pîrtia pt sîmbătă, că el era neînsurat și avea mai mult timp liber. Și dacă mai prostea pe vreun Sorin, ca să îi țină de urît, bine. Vreun Sorin, vreun Fish, sau vreun Șmegan. Dacă nu, stătea singur...
─ Te cred și îl cred în stare.
─ Dacă nu, stătea singur ca un călugăr și clădea pe Albu, sau pe Gingioaia biserica lui, mănăstirea lui.
─ Cîndva, din Șoimul, o să-i spunem pîrtia lu' Rață ?
─ Hahahahaha! Nu spera săracu vreodată, nici unul nu spera din trupă, nici măcar occidentalul de Mircea, care văzuse la viața lui pîrtii adevărate,nici imaginația nu ne dădea așa ceva, nu ne încuraja la o asemenea dimensiune.
─ Știu, voi pregăteați de-atunci pîrtia lui Ursaciuc.
─ Nu, eu cred ca i-a făcut Ursaciuc pîrtie lui Titi, lui Sergiu, ca să mai treacă din cînd în cînd pe acasă și apoi lui Rață și tuturor celor din trupă ca să îi răsplătească și să le dea un vis pe care ei nu au avut curajul să îl viseze. Na, băi, uite ce nu ați avut voi nici măcar curaj să visați, și eu v-am făcut. Că tu poți să îmi spui orice, că e o investiție, că județul, că turismul, că..., orice, eu o să cred în continuare că în vremurile astea de mare tulburare, un primar a premiat niște oameni care au crezut toată viața lor într-o pasiune pe care o vedeau și o trăiau alb-negru, și acum o pot vedea în culori. Asta se cheamă răsfăț și remunerație după buget... mare.

Comentarii

  1. Oana, eu îţi mulţumesc pentru articolul ăsta, în care, dac-or spune unii că exagerez, să spună, ştii că pot trece, uneori, drept un exaltat, asta e, în care, zic, îmi dăruieşti o bucăţică din copilărie, mie, şi curajul de a crede că tot ce ai scris tu, lucruri pe care le ştiu atâţia, dar numai tu, deşteapta, iacă, le-ai pus la un loc, va rămâne, vor rămâne, punct de plecare într-o istorie a târgului despre care cei mai mulţi habar n-aveau unde-i pe hartă, până mai deunăzi, iar azi învie iar, pentru copiii noştri şi copiii lor, fiindcă un Nicu Ionaşcu o visat cândva şi, visând, v-o pus schiurile în picioare, ţie şi câtorva generaţii înaintea ta şi după tine, fiindcă odată Sergiu Scutariu o dus un caşcaval unuia, la partid, să ne ajute să facem o pârtie, de-o râs comunistu ăla de noi, mă-sa pe gheaţă, fiindcă un Mihai Ciocoiu s-o aburcat pe ditamai proiectul ăla al sălii de sport şi nu s-o lăsat până nu ne-o dat-o, uite, cu piscină cu tot, fiindcă un Mircea Nuţu s-o bătut cu tot pământul şi mâine-poimâine termină Catedrala, fiindcă Doina o luat ruina aia din centru şi-o făcut din ea ditamai hotelu' BWB, de patru stele cât soarele de mari (îţi aduci aminte când ne-o chemat pe toţi la şmotru, că veneau primii turişti şi nu era pieptănată mocheta, şi nu erau lustruite balustradele la scări ?), fiindcă o apărut, la un moment dat, un Ursaciuc, primar, dus cu capu', de s-o suflecat să refacă parcul lui Ţăranu, să asfalteze cartieru' ăla de la Fortuna, să lumineze aleile din cimitir, să ne aducă Boney M şi No Mercy pe scena de pe sensul giratoriu, că deh, vorba lui, el n-o ştiut că nu să poate, şi dacă n-o ştiut, iaca, o făcut, şi tot aşa...
    Unii au gândit, alţii au visat, unii au crezut, alţii s-or rugat, unii au făcut câte ceva, alţii i-or susţinut, alţii i-or înjurat, unii or luat boul de coarne şi-or împins brazda, alţii or culege, lucrurile merg. Funcţionează. Şi mă bucur că le vom da copiilor noştri un orăşel în care lucrurile merg. Tot ce văd mă bucură, tot ce ai scris tu mă bucură. Tu, de la Valencia, scrii cuvinte. Şancariuc urcă la mesteceni (am să-l rog pe primar, poate plantăm nişte mesteceni acolo, că-i păcat că nu mai sunt...) şi face minunea aia de poză, George Checheriţă face teatru cu copiii din liceu, Vera face din muzeul ăla o bijuterie-unicat, Cotos, la Saint-Tropez, zice că voi, acolo, la Gura Humorului, faceţi lucruri de talie europeană şi uite-aşa, mai şi clădim câte ceva, în lumea asta în care parcă toate se dărâmă...

    RăspundețiȘtergere
  2. Exaltatii sint sarea si piperul omenirii.
    Exaltati au fost si parintii mei cind au pornit acu mai bine de douazeci de ani Toamna la Voronet, exaltat era si profesorul Cojocaru cu poeziile lui scrasnite printre dinti, si Fritz, si Dumitru Cristea si Titi Ulian, si Monicu, si despre toate astea trebuie scris. Pentru ca, iarta-ma, dar trebuie sa spunem istoriile astea toate. Si da, tin minte cind eram toti cu cirpe in mina sa terminam intr-o noapte etajele 3 si 4, ca veneau primii oaspeti la hotel si hotelu nu era gata. Era si Crina, si era foarte frumoasa, cu manusile de cauciuc, plimbindu-si cirpele-i delicate pe balustrada.
    Si tot din exaltare, Marius, trebuie sa scriem povestea lui Cotos, o scrii tu, pentru ca tu ai trait-o si povestea lui Lowendal care a iubit Bucovina cu o dragoste istorica. Si apoi nebunul asta de Checherita sa faca o piesa de teatru strasnica in care personajele principale sa fie Cotos si Lowendal.
    Iar tu ai dat cep acestor povesti, de aia iti multumeam de zor ca nu stiu cum s-a intimplat de m-ai convins sa scriu, poate ca or fi oameni care le-ar putea scrie mai bine decit mine si fotografi care le-ar putea ilustra mai bine decit tine. Dar daca nu au facut-o pina acum, zic Marius sa ne apucam noi, ca sa aiba ceilalti ce critica si ce face mai bine dupa noi. Hai sa ne suflecam la rindul nostru minecile si sa curatam lunca atitor oameni minunati care ni se scurg printre degete si se duc, se duc undeva sus de unde nu ii mai putem vedea. Si se pierd. Si e pacat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ufff, cate nostalgii mi-ai trezit si mie, mai Oana... Timpurile de aur cu Titi si Mircea (caruia eu ii ziceam "Nircea":) si Monicu si toti ceilalti ce s-au hotarat sa accepte in cercul lor de oameni minunati o familie de "sudisti", de pe malurile Dunarii...
    Si restul intamplarilor de data mai recenta pe care le mai descrii tu si la care am participat si eu... M-ai facut sa-mi fie iara dor de cei ce au fost si de anii copilariei...
    "Humorenitatea" asta de care vorbesti tu presupune si un fel de a fi, de neinteles pentru cei din afara. Nu de multe ori am primit comentarii de genul: "parca ar fi hotelul tau", sau "ciudati mai sunteti voi pe acolo, prin Bucovina" sau pur si simplu trezind hilaritate cand am facut afirmatii de genul "noi am pus suflet in locul asta". Cred ca ai trait si tu episoade similare pe propria piele... Asa ca, Oana, iti multumesc pentru ca ai impartasit cu noi gandurile astea si pentru ca din cand in cand ne mai tulburi sufletele cu cate-o depanare de amintiri, facandu-ne sa ne simtim (meritat sau nu)...minunati.

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumoasa povestea, o parte bine definita din spiritul lui Creanga si o parte frumos conturata a unei tristeti bucovinene, le impletesti in aste cuvinte. Ca mare umblator pe si prin zapezi,uneori te opresti la locuri cu suflet. Se poate intampla ca o partie sa se nasca din suflet si mai putin din interese violete, portocalii,innegrite de vreme ori imbatranite. In Romania sunt putine suflete, multe au murit, uneori si prin exceptie, gasim Maestrul care ingrijeste de a lui Margareta. Si atunci, senzatie stranie, imbatranim si noi mai frumos.

    RăspundețiȘtergere
  5. Oana, nu stiu sa ma exprim in vorbe, asa de bine cum o poti face tu sau Marius. Cert este ca am citit randurile de mai sus cu rasuflarea taiata! Nu de avida dorinta de a cuprinde tot ce-ai scris intr-un timp cat mai scurt ci din cauza emotiei de nestapanit, care m-a cuprins. Faptele simple, de viata, din "istoria individuala" asa cum ai definit-o tu, declanseaza in mine si, cred, in toti cei ce apartin generatiilor care au trait aceste clipe, multe alte conexiuni launtrice, uitate la hibernare, in sufletul mult prea obidit de problemele zilnice. Suferim de handicapul de a trece mult prea usor peste lucrurile bune, frumoase din viata, in incercarea de a face fata celor multe rele, care ne consuma. Insa o scanteie ca asta, a ta, ne readuce la starea de om; cu sentimente, cu amintiri, cu iubiri si trairi intense.
    Ma trezesc la realitate si constat cate lucruri minunate am trait, unele le-am facut sau le-am ajutat, altele le-am constatat in jurul meu, acum, cand mi-ai deschis ochii.
    Probabil ca de la distanta ai o alta perspectiva, panoramica si luminoasa, poate ca esti mai detasata de nimicurile rele care se intampla zi de zi si astfel poti sa vezi binele si frumosul si iata, sa ni-l arati si noua.
    Mi-as dori tare mult sa nu te opresti aici.

    RăspundețiȘtergere
  6. M-am incurcat la profil, poate ma ajuti tu?
    Si inca ceva: Imi dai voie sa pun link-ul pe flickr, la fotografia cu pricina?

    RăspundețiȘtergere
  7. In ordine inversa:
    Ovidiu: m-ai numit prietenă și nu uit. Îți mulțumesc într-un moment în care îmi redefinesc și îmi reașez lumea. Am eu niște obsesii, ca toți oamenii, și printre ele se numără și cea a prietenilor, de care aici duc lipsă. Prietenia așa cum o știm și o vedem noi. Numai noi. Îmi scria Marius despre fata ta: mă întreabă dacă o știu; îi răspund că o știu din povești și că e o poetă mică și sensibilă. Îmi spune că i-a plăcut povestea spusă de mine, povestea unui timp al unui Humor revolut în care Scrutarii au dus un cașcaval la partid pentru o pîrtie la Humor. Cașcavalul l-au mîncat cei care au rîs de Scutari, partidul s-a schimbat, și pîrtia se cheamă Șoimul și vine Bogdan cel drăguț cum nu se mai poate, vine tocmai de la București ca să schieze la noi. Între aceste aceste două momente și aceste două timpuri... viețile noastre: cu căsătorii, cu copii, cu dezamăgiri, cu prieteni, cu emoții, cu povești.
    Nu știu cum v-a fost vouă citind. Mie scriind mi-a fost nostalgie și dor de niște oameni și niște vîrste, de niște cumințenii pe care le aveam cu toții, eram inocenți și visători în toată istoria dementă pe care o trăiam. Eram frumoși zic eu. Iar dacă din povestea aceea, din lumea aceea din care fata ta nu știe nimic pentru că era undeva pe un nor și aștepta să o chemați voi, acum se iscă vreo emoție, credeți-mă, vă spun cu toată sinceritatea, ăsta e Nobelul meu, ăsta e premiul meu, pentru că nu aș fi visat vreodată la onoarea de a bucura oameni pe care îi știu puțin, dar cu care împart... un oraș. Oameni ai locului meu, cei cu care am fost pe aceeași stradă, în același parc, în același cartier, la aceeași masă, sau la același concert. Că degeaba te aclamă cei care nu te știu, dacă cei care te știu nu au primit nimic în schimb de la tine. Fă cu textul acesta ce dorești, vă aparține tuturor celor care, citindu-l, v-ați amintit, ați retrăit, v-ați mîndrit, v-ați întristat, v-a fost dor, v-ați poticnit în lacrimi de bucurie. Îți aparține ție, cel care a stat pitit pe deal La Mesteceni (mergem să plantăm mesteceni; pregătiți-mi un hîrleț că vin în aprilie cu forțe proaspete de căpșunar aflat în vacanță) și a așteptat să cadă soarele ca să prindă fulgerul de pîrtie. Îți aparține ție și vouă.

    RăspundețiȘtergere
  8. Anonimului: cică cei care nu își dezvăluie numele, care va să zică nu merită un răspuns. Tot timpul m-a revoltat atitudinea asta. De parcă dacă nu te identifici în fața societății nu exiști. Uite eu, de cîteva luni m-am pomenit că nu am nume, și totuși am scris. Am luat două nume de pe ici de pe colo și am scris. Nu sunt numele mele, dar dacă vreau eu, vor fi. Marea artă a lumii ne-europene e nesemnată. Cine îl cunoaște pe genialul arhitect al piramidelor din Americi, sau autorul lui Ghilgamesh..., sau autorul Mioriței. Vreau să fac o asociație pentru apărarea dreptului la anonimat. Vrei să fii președintele ei?
    Și tu ești Nobelul meu. Îmi spui că ți se pare viața mai frumoasă, că ți-ai amintit că dincolo de rahaturile zilnice trăim într-o lume fundamental frumoasă, în care politica, istoria, banii, criza mondială, americanii, nu pot ciopîrți măreția micului Voroneț? Credeam că numai marele cuvinte pot revela oamenilor Frumosul din jur. S-a întîmplat să ne întîlnim noi doi, eu în povestea pîrtiei, tu în povestea ta și să ne bucurăm zilele unul celuilalt. Nu e asta un capitol din Frumos?
    Eu promit să nu mă opresc, în speranța că voi avea în tine măcar un cititor.
    Cu plecăciune,
    Anonimă

    RăspundețiȘtergere
  9. Lui Muc cel Mic, ezitînd unde să pun genitivul: Am avut un profesor care învăţase Maestrul şi margareta pe de rost... Era un profesor inteligent brici, preda literatură engleză şi americană şi din tot ce citise el vreodată hotărîse că romanul acestui rus genial, merită învîţat pe de rost... MB era pentru el Homer însuşi..., ne recita pagini întregi. Cu pălăria în colb pentru blogul tău, absolut suprarealist. Ce tare aş rîde dacă aş şti că nu e ficţionalizat mai nimic din tot ce spui tu acolo...

    RăspundețiȘtergere
  10. Anei:
    Vorbeam despre tine, deunăzi, fată! Nu vrei să ştii contextul! Dar vorbeam cu draga de Luminiţa. Şi ne gîndeam şi ne aminteam. Eu ştiu ce spui tu acolo. Şi dacă are vreo importanţă, noi două am făcut un schimb: tu ai lăsat baltă, ca să zic aşa, Dunărea şi ai venit în Bucovina, eu am lăsat baltă autorii bucovineni şi am făcut un doctorat despre dragul de Panaitache, om al Bărăganului şi al Dunării.
    Cît despre hotelul acela, musai trebuie scris mai mult. Că e hotel cu poveste, clădit cu multe vise şi hrănit cu multe planuri, îţi spun acum în treacăt că puneam la cale cu Doina inclusiv un club de divinaţie; o să spun această poveste chiar dacă spunînd-o, prietenul Georgini mă va urî pînă la sfîrşitul vieţii lui.

    RăspundețiȘtergere
  11. Citesc bloguri, sunt un biet incepator in asta lume si rar mi se intampla sa ma impresioneze ceva. Gandurile tale o sa le pastrez, ca povata. Coincidenta cu Bulgakov e ca am descoperit Margareta. Realitatea trista e ca nu mai recunosc ce am scris. La fel, cum recunosc ca nu recunosc Romania.

    RăspundețiȘtergere
  12. Citind randurile scrise de tine mi-am dat seama cat am pierdut ca nu am fost si eu pe Albu sa bat partie. Am fost doar odata anul trecut si am schiat pe partia gata batuta. Dar strat in lunca am avut si eu, ca toti copii din generatiile de atunci.
    Am citit tot ce ai scris si mi-as dori sa continui.

    RăspundețiȘtergere
  13. Ramona? Care Ramona? Că eu ştiu două! Sau sînteţi amîndouă?
    Ce bine ar fi fost să mergi pe Albu, să aibă cu cine mai schimba şi Raţă o vorbă. Mă şi gîndeam zilele trecute că ar trebui să ne adunăm la iarnă pe Albu, pentru cîteva ceasuri, să batem pîrtie gospodăreşte, ca pe vremuri. Aşa, poetic şi inutil!
    Uite, îmi amintesc acum că pe mine mă luau dracii numai cînd mă gîndeam că trebuie să urc iar dealul... Dar Raţă ăsta..., ceva fenomenal, se bucura şi la deal, jur!, cu acelaşi entuziasm, dansa bătînd pîrtia la deal. Şi pînă la urmă, dincolo de faptul că ne-a pus schiurile în picioare ca să ne dăm acum boieri şi artişti pe Şoimul, Raţă ne-a transmis o lecţie, pe care, desigur, mare parte din viaţă am ratat-o: puterea de a fi la înălţimea unei mari pasiuni şi în detaliile lipsite de spectaculozitate. Aşa cum fac mamele cînd "dezmiardă" cu egală dragoste copilul şi cînd a făcut primii paşi, şi cînd face un căcăcel puturos nevoie mare. Cam deplasată alăturarea...
    Oricum, la ce succes neaşteptat şi colosal a avut textul meu pus la cale cu Marius, mă gîndesc să continui, că sînt atîţia oameni ai Humorului despre care este musai să scriem, ca să nu îi uităm, pentru că prea au fost mari. Şi dacă îmi eşti alături, şi tu, şi ceilalţi, "să batem pîrtie" cot la cot şi să nu uităm cît de multe motive avem să fim frumoşi. Spune-i patriotism local, spune-i entuziasm desuet, spune-i cum vrei!

    RăspundețiȘtergere
  14. Ce vremuri au fost acelea....
    Cand mergeam cu totii la schi pe ALBU...
    Cand organizam concursuri si luam diploma de la RATA.
    Si uite asa istoria pune la loc de cinste o marca, un deal, un grup de oameni, o atitudine, o existenta a unui oras.
    MI-E CIUDA.
    Ca si eu am fost sus pe deal la batut partia cu RATA, gemenele Sauciuc, Sergiu Scutaru, Clanu Isache si multi altii..... Dar probabil nu am fost remarcati ....
    Eram si eu in discutiile referitoare la cablu, la motor, la generalul DRAGU si la partia de pe albu.
    DAR NU CONTEAZA.
    Viata a fost darnica cu mine.
    Destinul m-a adus acolo...in ISTORIA orasului ... STATIUNE TURISTICA DE INTERES NATIONAL acum... si am pus si eu o caramida la dezvoltarea lui.
    Cand in primul meu job ca inginer am fost angajat sa montez tamplaria de lemn stratificat, scara interioara de la Best Western Bucovina. Am inceput de sus in jos... pentru ca trebuiau terminate etaje...pentru ca doar etajele IV VIII au fost functionale la inceput.
    Ca in momentul in care am terminat scara interioara de sus pana jos mi-am facut o mare cruce, m-am uitat de jos in sus... si am spus Doamne multumesc ca nu mi-a cazut nici unul din oamenii mei de acolo.
    DAR... din nou viata a fost darnica cu mine
    M-a adus la primarie la un birou care se numea compartimentul proiecte programe finantari.
    Am gasit un o doamna Brandusa Andronic, o colega Cristina Tulbure. Brandusa inginera.. Cristina economista...eu inginer. Bogdan
    Am invatat de la ele, impreuna cu ele, le-am invatat si eu ce am stiut la randul meu AM CRESCUT IMPREUNA.
    Am invatat si de la MARIUS enorm de multe si il consider un model demn de urmat de generatii de humoreni si nu numai. DEMN DE URMAT DE ROMANI.
    Cand mi-a spus MARIUS ca... Bogdane... facem partie... i-am spus .... fugi de aici...DA BOGDANE facem partie...am tacut si nu am mai spus nmk. Pasul urmator a fost sa mergem impreuna INAINTE pe bucatica lui. Unul culege date de la diverse institutii, altul scrie la calculator, altii discutau cu proiectantii, altii se imprieteneau cu torentul Soimul si tot asa....
    A durut atat de mult asteptarea asta din 2005 cand s-a depus proiectul cu partia de schi si 2008 cand a inceput proiectul.
    Dar acestea sunt istorie.
    Si ma bucur ca am luat parte la ea.
    DAR MA BUCUR INDEOSEBI CA AM CUNOSCUT OAMENI.
    Oameni care au unit energii si au lasat DOVADA TRECERII LOR prin istoria orasului nostru drag.
    Eu cand m-am dat prima oara cu schiurile pe partia SOIMUL am plans... cand am pus fundul pe telescaun am plans... cand am ajuns sus pe platoul de debarcare am plans... cand am ajuns jos dupa ce am schiat pe toata partia fara oprire ...si ma minunam de pista de schi indreptata de masina de batut zapada AM PLANS.
    Ma intrebau prietenii daca am patit ceva daca ma durea ceva.... DA patisem ceva... se declansasera emotiile atat de puternic incat nu le puteam stapani.
    Si prima tura din viata mea pe partia de schi SOIMUL a fost dedicata tuturor humorenilor care impreuna cu Marius, Brandusa, Cristina, Bogdan, Irina si altii 15.000 - 16.000 de locuitori au facut acest vis posibil.
    Ca si ei cei 15000 - 16000 de locuitori au facut visul posibil prin sustinerea lui MARIUS acolo la primarie si fiindu-i aproape in proiectele lui, proiectele humorenilor.
    Ori aici vb despre o comunitate extraordinara, extraodinara prin modul de raspuns la provocarile lui MARIUS si echipei sale.
    Vom termina si parcul dendrologic, vom termina si piscinele, terenurile de sport, centrul de informare turistica si atunci PARCUL DENDROLOGIC LUNCA MOLDOVEI va straluci.
    Eu mi-am propus ca primul meu meci de tenis pe noile terenuri sa il joc pentru MARIUS. Primul as si primul smash la fileu ... ale lui vor fi.
    Pentru ca a invins acolo unde altii nu concepeau victoria.Iar primul rally al primulul set va fi al lui SERGIU SCUTARU.
    In rest dragi humoreni din toate partile va spun.ORASUL NOSTRU ... e STATIUNE TURISTICA DE INTERES NATIONAL.Cu deosebit respect Bogdan
    Bogdan Apostol

    RăspundețiȘtergere
  15. Buna ziua,

    Sunt interesat de opera lui Panait Istrati. Daca am citit eu bine, aveti un doctorat in acest domeniu. Imi puteti spune cateva cuvinte despre subiect, titlu etc?

    Cu stima,
    Claudiu

    RăspundețiȘtergere
  16. Ma bucur sa citesc randurile tale Oana.
    Chiar daca apartin unei generatii mai tinere, aproape toate numele pe care le enumeri mi se par cunoscute. Domnul Ulian, domnul Monor..., au fost sefii tatalui meu. Am crescut cu aceste nume, cand de fiecare data venea si ne povestea ce oameni cu valori si simt al responsabilitatii sunt.
    Insa Oana, imi permit sa adaug un mic comentariu in ceea ce priveste persoana domnului primar. Este de respectat atitudinea si initiativa de care da dovada, insa imi permit sa spun ca are si o anumita marja de sarcasm. Sarcasm care pot spune ca este tipic politicianului din Romania, si chiar daca micul nostru oras de pe Obcinile Bucovinei pastreaza inca (multumim la Dumnezeu)multe valori, totusi nu ne vom elibera de ceea ce ne condamna, si anume individualismul si ipocrizia.
    De ce spun asta? Pentru ca suntem condamnati sa emigram, sa traim asa cum spui tu din frumoasele amintiri ale copilariei si adolescentei, dar care marturisesc, mi-as fi dorit sa le depan cu cei dragi si sa daruiesc copiilor mei aceasi lume de basm al dragului nostru Humor.
    Deviza mea este sa incercam sa traim prezentul, sa ne bucuram de trecut si sa visam la viitor, e ceea ce ne da putere...mai ales atat de departe de ceea ce iubim si avem in suflet.
    Sa fim mandri ca suntem urmasi ai lui "badea Stefan".
    Cu respect,
    Daniela

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…