Așa mi-au spus de cum m-au văzut. Cică m-aș fi schimbat dramatic, nu am înțeles dacă schimbarea pe care o văd ei li se pare bună, mai bună, sau doar diferită, Dar ce te-ai mai schimbat, dragă, nu te mai recunosc!, nu-i vorbă că nu mă recunoșteau ei nici înainte, și cum ar fi putut-o face, dincolo de toate măștile: ale lor, ale mele. Și totuși au fost cîțiva care au îndepărtat foile de ceapă de pe mine și au ajuns la miezul cel iute din interior, acolo unde sufletul e scăldat în lacrimi, lacrimi de ceapă, evident, acolo unde totul e, dar nimic nu se vede din pricină de lacrimi. Oare prin ce istoric-cinică ironie a sorții, tocmai aleșii, tocmai mîna aceea de oameni, pe vremuri mari prieteni, au ajuns să-mi fie acum urîți? Eleganții, frumoșii, deștepții, entuziaștii, bine-simțiții, educații, nobilii, veselii, formidabilii, care mi-au pășit în cale de dincolo de ei, au ajuns acum, mistificînd toate adevărurile, mi-au ajuns atît de mici, mici de tot, de nu se mai văd, nu se mai aud, nu se mai cheamă în nici un fel. Și cît de mult și de complet îmi erau.
Nu eu m-am schimbat, și după toate probabilitățile, nici ei. S-a schimbat totul între noi, tot ce ne unea a dispărut, tot ce ne aducea împreună s-a cheltuit. De aș fi murit ar fi plîns cu sincerități și revelații, deasupra bomboanelor colorate de pe colivă. Nu au avut șansa asta, am rămas trăind numai ca să aibă ocazia să se facă mici.
Ce păcat, nu?
iarta-i.
RăspundețiȘtergere