¡Viva la vida!

Nu imi place ca mi-am pierdut emotia care ma gatuia in copilarie inainte de fiecare calatorie, chiar daca era vorba doar despre sacra calatorie la bunicii mei de la Barlad, un drum pe care il stiam foarte bine si stiam ca nu mi se pot intampla alte minuni decat minunea de a fi acolo, in acea parte a istoriei mele personale unde totul era liniste, pace si - nu stiu - fericire. Aproape ca mi-e greu sa pronunt cuvantul acesta. dar atunci, da, in copilarie eram fericita la Barlad, eram inconjurata de toata iubirea din lume. De toata libertatea din lume. Dar in general orice pelcare era ca un zbor. Chiar simteam ca imi intind aripile si plec departe, departe, libera, libera. Desi eram constienta ca trebuie sa ma intorc si ca atunci toata pacea si incantarea aveau sa mi se termine. Orice plecare era o felie de libertate. Poate pentru ca nu erau atat de dese..., dar imi amintesc precis cat de multa fericire imi genera fiecare calatorie saptamani intregi inainte de plecare. Probabil pentru c...

Me gustaría saber que es lo que hay por detrás de vuestras sonrisas y vuestras ilusiones de ver mi país. Un poco de miedo - me imagino -, un poco de emoción por ir a un país que esta situado al final de Europa, que tiene una playa hacía un mar que se llama Mar Negro, un país en el que Dracula es un personaje histórico convertido por un fascinante irlandés en el vampiro más famoso del mundo, un país en el que Transilvania deja de ser un espacio inventado, de ficción, y se convierte en un espacio geográfico.  Un país que mandó a España casi un millón de rumanos, algunos pobres, otros ladrones, otros honestos y orgullosos de ser rumanos, otros enseñando a sus hijos solamente el idioma español, para que se le limpie el siempre-recognoscible acento rumano en castellano. Me imagino la tremenda curiosidad que tenéis, por un lado para verificar si todo lo que les he contado yo durante un año es sostenible, por otro lado para verificar vuestras propias imágenes sobre mi país. ...

Am un iepure nou, mic si foarte moale. Imi aminteste despre copiii mei cand erau mici. Imi aminteste de catelul dalmatian pe care in anii 80 il avea Mircea Malai la noi in oras. Mi se parea cea mai pretioasa posesie din lume. Imi aminteste de incantarea lui Mihnea cand a insfacat-o pe prima Iepurica din cosuletul ei si a fugit cu ea casa fie sigur ca i-o cumpar. Imi aminteste ca singuratatea este sansa pe care o avem destul de rar, sansa de a ne apropia de tot ce am pierdut, de a recupera regrete vechi, de a le reconstrui, de a ne reaseza.

Eram singura care nu stia sa zboare. Toti cei care ajunsesera sus cu mine, pe Varful Veleta, in Sierra Nevada, isi intinsesera parapantele, deltaplanurile, baloanele cu aer cald. Mai cu seama imi atrasesera atentia cativa care au insfacat niste placi mari, pe care si le-au pus in picioare si cu care faceau windsurf in aer... Numai eu am ramas sus, inconjurata de placi si parapante pe care nu stiam sa le folosesc. Ultimul care zbura a fost instructorul. Ma intreba grabit: - Tu de ce nu zbori? - Pentru ca nu stiu. Invata-ma, explica-mi cum se folosesc aparatele astea. - Cei care au de zburat zboara fara indicatii si explicatii... si isi dadu drumul in haul de dedesubt. Am ramas sus oarecum ingrijorata de intunericul care se apropia anormal de repede. De la zborul zecilor de oameni cu care eram eu nu trecusera mai mult de 2-3 minute si acum incepuse deja sa se intunece, desi imi aminteam cu certitudine ca ajunsesem sus in miezul zilei si ca era practic imposibil sa se fi facut dejan...

Cu Mihnea lucrurile stau altfel: lui nu ii trebuie multe cuvinte, nici nu prea are rabdare sa le asculte. De aceea lui ii trimit o alta fotografie:

E tot blogul meu, il pregatesc si inca nu ma decid asupra formei finale. As fi vrut ca imaginea de descriere a blogului sa fie un  facut de Sanziana; in absenta ei ramane internetul. Imaginea am gasit-o cautand cuvantul "dor"... O voi ruga pe Sanziana sa faca un exercitiu de reprezentare a unui cuvant a carui semnificat, din pacate, il cunoaste deja...

Greu imi vine sa ma reintalnesc cu blogul meu. Si acum ca am sters praful de pe cuvintele mele trecute, acum ca aveam atatea povesti spaniolesti de spus, imi dau seama ca ma astepta tacut pe blog un comentariu. Un comentariu care ma obliga sa scriu urmatoarele: Nu ma asteptam, Mercedes, sa nu te visez. Sau sa visez o poiana inflorita stiind ca imi este trimisa de tine. Sau sa vad o umbra in care sa te recunosc. Imi imaginez ca esti ocupata, ca ai atatea lucruri de facut acolo sus. Ai de construit visele copiilor tai, a parintilor, prietenilor, celor care se trezesc indurerati in fiecare dimineata. Toti cei care dorind sa te strige, ridica tacuti ochii spre cer. Astazi o sa iti spun Mercedes doar ca, gandindu-ma la tine, imi dau brusc seama de coincidentia opositorum, cum ar spun Eliade, prin care limba romana cu durere si dor, foloseste aceeasi succesiune de sunete pentru un verb si pentru un substantiv. Si imi imaginez eu, aceeasi etimologie. Ma gandesc si mi se umple sufletul de ...