Nu imi place ca mi-am pierdut emotia care ma gatuia in copilarie inainte de fiecare calatorie, chiar daca era vorba doar despre sacra calatorie la bunicii mei de la Barlad, un drum pe care il stiam foarte bine si stiam ca nu mi se pot intampla alte minuni decat minunea de a fi acolo, in acea parte a istoriei mele personale unde totul era liniste, pace si - nu stiu - fericire. Aproape ca mi-e greu sa pronunt cuvantul acesta. dar atunci, da, in copilarie eram fericita la Barlad, eram inconjurata de toata iubirea din lume. De toata libertatea din lume.
Dar in general orice pelcare era ca un zbor. Chiar simteam ca imi intind aripile si plec departe, departe, libera, libera. Desi eram constienta ca trebuie sa ma intorc si ca atunci toata pacea si incantarea aveau sa mi se termine.
Orice plecare era o felie de libertate. Poate pentru ca nu erau atat de dese..., dar imi amintesc precis cat de multa fericire imi genera fiecare calatorie saptamani intregi inainte de plecare. Probabil pentru ca imi cresteau aripile.
Acum nu mai e asa. Acum fiecare plecare este un gest aproape mediocru, obisnuit, si-a pierdut sacralitatea. Si emotia. Probabil pentru ca am obosit. Sau probabil pentru ca incep sa imbatranesc. Incep sa imbatranesc atunci cand imi pierd bucuriile pe care toata viata mi le-am protejat cu mare grija.
De aceea acum ideea de a calatori cu studentii mei ma incanta. Ma salveaza de rutina de a alerga dinspre casa inspre alta casa. Ma incanta ideea de a le observa reactiile si curiozitatile.
Ma mai salveaza si valiza plina de cadouri pentru copiii mei. Care au crescut intre timp si nu mai doresc DVD cu Cars si prosop de plaja cu Tom si Jerry. Desi in egala masura ma intristeaza faptul ca pierd atat de mult trezindu-ma atat de mule dimineti fara ei, mancand atatea mic-dejunuri fara ei, vazand atatea privelisti pe care nu le pot explica ochilor lor curiosi.
Si vai, cate alte regrete aduc cu ele aceste doruri! Chiar ca asta e semn de imbatraneala. Si adevarul este ca brusc, in dimineata asta, vazand cerul nelinistit in asteptarea soarelui m-am simtit pentru prima data veche. Cum ca atatea dimineti mi-au trecut prin viata, iar eu le-am ignorat, le-am pierdut, le-am lasat sa teraca. Atatea zambete pe care nu le-am zambit, atatea alinturi pe care nu le-am scos din mine, atatea gingaseli pe care le-am amanat, le-am uitat, le-am lasat sa prinda praf, atatea cuvinte, atatea laude pe care nu le-am pronuntat la timp dintr-o prosteasca rusine, atatea bucurii pe care nu le-am dat altora, atatea bucurii pe care nu mi le-am dat mie. Atatea si atatea regrete mi-au venit impreuna cu acest rasarit, incat ideea intalnirii cu studentii mei cu adevarat ma salveaza.
Un student a plecat cu autobuzul, 3 zile si 3 nopti, altul a plecat cu un avion ajungand acum 2 zile intr-un Bucuresti de 30 de grade la 4 dimineata, iar eu impreuna cu ceilalti 6 ne incepem maine aventura culturala romaneasca, care va incepe cu coada de la check-in-ul din aeroport, acolo unde zborul pentru Romania este recognoscibil inca de la intrare: desagile, gentile enrome legate cu curele, pachete enorme si diforme. Ma bucur insa ordinea si coada civilizata care a inlocuit imbulzeala traditionala. Probabil ca in cativa ani vom vedea valize si zambete.
Dar in general orice pelcare era ca un zbor. Chiar simteam ca imi intind aripile si plec departe, departe, libera, libera. Desi eram constienta ca trebuie sa ma intorc si ca atunci toata pacea si incantarea aveau sa mi se termine.
Orice plecare era o felie de libertate. Poate pentru ca nu erau atat de dese..., dar imi amintesc precis cat de multa fericire imi genera fiecare calatorie saptamani intregi inainte de plecare. Probabil pentru ca imi cresteau aripile.
Acum nu mai e asa. Acum fiecare plecare este un gest aproape mediocru, obisnuit, si-a pierdut sacralitatea. Si emotia. Probabil pentru ca am obosit. Sau probabil pentru ca incep sa imbatranesc. Incep sa imbatranesc atunci cand imi pierd bucuriile pe care toata viata mi le-am protejat cu mare grija.
De aceea acum ideea de a calatori cu studentii mei ma incanta. Ma salveaza de rutina de a alerga dinspre casa inspre alta casa. Ma incanta ideea de a le observa reactiile si curiozitatile.
Ma mai salveaza si valiza plina de cadouri pentru copiii mei. Care au crescut intre timp si nu mai doresc DVD cu Cars si prosop de plaja cu Tom si Jerry. Desi in egala masura ma intristeaza faptul ca pierd atat de mult trezindu-ma atat de mule dimineti fara ei, mancand atatea mic-dejunuri fara ei, vazand atatea privelisti pe care nu le pot explica ochilor lor curiosi.
Si vai, cate alte regrete aduc cu ele aceste doruri! Chiar ca asta e semn de imbatraneala. Si adevarul este ca brusc, in dimineata asta, vazand cerul nelinistit in asteptarea soarelui m-am simtit pentru prima data veche. Cum ca atatea dimineti mi-au trecut prin viata, iar eu le-am ignorat, le-am pierdut, le-am lasat sa teraca. Atatea zambete pe care nu le-am zambit, atatea alinturi pe care nu le-am scos din mine, atatea gingaseli pe care le-am amanat, le-am uitat, le-am lasat sa prinda praf, atatea cuvinte, atatea laude pe care nu le-am pronuntat la timp dintr-o prosteasca rusine, atatea bucurii pe care nu le-am dat altora, atatea bucurii pe care nu mi le-am dat mie. Atatea si atatea regrete mi-au venit impreuna cu acest rasarit, incat ideea intalnirii cu studentii mei cu adevarat ma salveaza.
Un student a plecat cu autobuzul, 3 zile si 3 nopti, altul a plecat cu un avion ajungand acum 2 zile intr-un Bucuresti de 30 de grade la 4 dimineata, iar eu impreuna cu ceilalti 6 ne incepem maine aventura culturala romaneasca, care va incepe cu coada de la check-in-ul din aeroport, acolo unde zborul pentru Romania este recognoscibil inca de la intrare: desagile, gentile enrome legate cu curele, pachete enorme si diforme. Ma bucur insa ordinea si coada civilizata care a inlocuit imbulzeala traditionala. Probabil ca in cativa ani vom vedea valize si zambete.
Comentarii
Trimiteți un comentariu