Treceți la conținutul principal

Inainte de plecare. Despre verbul "a imbatrani"

Nu imi place ca mi-am pierdut emotia care ma gatuia in copilarie inainte de fiecare calatorie, chiar daca era vorba doar despre sacra calatorie la bunicii mei de la Barlad, un drum pe care il stiam foarte bine si stiam ca nu mi se pot intampla alte minuni decat minunea de a fi acolo, in acea parte a istoriei mele personale unde totul era liniste, pace si - nu stiu - fericire. Aproape ca mi-e greu sa pronunt cuvantul acesta. dar atunci, da, in copilarie eram fericita la Barlad, eram inconjurata de toata iubirea din lume. De toata libertatea din lume.
Dar in general orice pelcare era ca un zbor. Chiar simteam ca imi intind aripile si plec departe, departe, libera, libera. Desi eram constienta ca trebuie sa ma intorc si ca atunci toata pacea si incantarea aveau sa mi se termine.
Orice plecare era o felie de libertate. Poate pentru ca nu erau atat de dese..., dar imi amintesc precis cat de multa fericire imi genera fiecare calatorie saptamani intregi inainte de plecare. Probabil pentru ca imi cresteau aripile.
Acum nu mai e asa. Acum fiecare plecare este un gest aproape mediocru, obisnuit, si-a pierdut sacralitatea. Si emotia. Probabil pentru ca am obosit. Sau probabil pentru ca incep sa imbatranesc. Incep sa imbatranesc atunci cand imi pierd bucuriile pe care toata viata mi le-am protejat cu mare grija.
De aceea acum ideea de a calatori cu studentii mei ma incanta. Ma salveaza de rutina de a alerga dinspre casa inspre alta casa. Ma incanta ideea de a le observa reactiile si curiozitatile.
Ma mai salveaza si valiza plina de cadouri pentru copiii mei. Care au crescut intre timp si nu mai doresc DVD cu Cars si prosop de plaja cu Tom si Jerry. Desi in egala masura ma intristeaza faptul ca pierd atat de mult trezindu-ma atat de mule dimineti fara ei, mancand atatea mic-dejunuri fara ei, vazand atatea privelisti pe care nu le pot explica ochilor lor curiosi.
Si vai, cate alte regrete aduc cu ele aceste doruri! Chiar ca asta e semn de imbatraneala. Si adevarul este ca brusc, in dimineata asta, vazand cerul nelinistit in asteptarea soarelui m-am simtit pentru prima data veche. Cum ca atatea dimineti mi-au trecut prin viata, iar eu le-am ignorat, le-am pierdut, le-am lasat sa teraca. Atatea zambete pe care nu le-am zambit, atatea alinturi pe care nu le-am scos din mine, atatea gingaseli pe care le-am amanat, le-am uitat, le-am lasat sa prinda praf, atatea cuvinte, atatea laude pe care nu le-am pronuntat la timp dintr-o prosteasca rusine, atatea bucurii pe care nu le-am dat altora, atatea bucurii pe care nu mi le-am dat mie. Atatea si atatea regrete mi-au venit impreuna cu acest rasarit, incat ideea intalnirii cu studentii mei cu adevarat ma salveaza.
Un student a plecat cu autobuzul, 3 zile si 3 nopti, altul a plecat cu un avion ajungand acum 2 zile intr-un Bucuresti de 30 de grade la 4 dimineata, iar eu impreuna cu ceilalti 6 ne incepem maine aventura culturala romaneasca, care va incepe cu coada de la check-in-ul din aeroport, acolo unde zborul pentru Romania este recognoscibil inca de la intrare: desagile, gentile enrome legate cu curele, pachete enorme si diforme. Ma bucur insa ordinea si coada civilizata care a inlocuit imbulzeala traditionala. Probabil ca in cativa ani vom vedea valize si zambete. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin