Treceți la conținutul principal

Praf de stele. Visul de aseara. Mercedes

Eram singura care nu stia sa zboare. Toti cei care ajunsesera sus cu mine, pe Varful Veleta, in Sierra Nevada, isi intinsesera parapantele, deltaplanurile, baloanele cu aer cald. Mai cu seama imi atrasesera atentia cativa care au insfacat niste placi mari, pe care si le-au pus in picioare si cu care faceau windsurf in aer... Numai eu am ramas sus, inconjurata de placi si parapante pe care nu stiam sa le folosesc.
Ultimul care zbura a fost instructorul. Ma intreba grabit:
- Tu de ce nu zbori?
- Pentru ca nu stiu. Invata-ma, explica-mi cum se folosesc aparatele astea.
- Cei care au de zburat zboara fara indicatii si explicatii... si isi dadu drumul in haul de dedesubt.

Am ramas sus oarecum ingrijorata de intunericul care se apropia anormal de repede. De la zborul zecilor de oameni cu care eram eu nu trecusera mai mult de 2-3 minute si acum incepuse deja sa se intunece, desi imi aminteam cu certitudine ca ajunsesem sus in miezul zilei si ca era practic imposibil sa se fi facut dejanoapte. Si totusi, asa era: in mai putin de 1 minut au iesit stelele din negrul absolut al cerului. Si cum stelele nu straluceau cine stie ce, m-am apucat sa le sterg de praf, imi amintesc exact si acum senzatia de fierbinte pe care o aveam cand indepartam... "praful de stele" direct cu mana. Nu multe am apucat sa curat, pentru ca, spre marea mea surprindere, se facu imediat iarasi dimineata. Un rasarit grabit si rapid ilumina din nou muntele.
Am inteles ca nu voi invata sa zbor niciodata. Dar ca am invatat in schimb ce inseamna timpul. Si ca viata noastra e suspinul dintre un rasarit si un apus.


Si stiu, am stiut si cand visam, ca visul acesta mi l-a trimis Mercedes.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...