Treceți la conținutul principal

Praf de stele. Visul de aseara. Mercedes

Eram singura care nu stia sa zboare. Toti cei care ajunsesera sus cu mine, pe Varful Veleta, in Sierra Nevada, isi intinsesera parapantele, deltaplanurile, baloanele cu aer cald. Mai cu seama imi atrasesera atentia cativa care au insfacat niste placi mari, pe care si le-au pus in picioare si cu care faceau windsurf in aer... Numai eu am ramas sus, inconjurata de placi si parapante pe care nu stiam sa le folosesc.
Ultimul care zbura a fost instructorul. Ma intreba grabit:
- Tu de ce nu zbori?
- Pentru ca nu stiu. Invata-ma, explica-mi cum se folosesc aparatele astea.
- Cei care au de zburat zboara fara indicatii si explicatii... si isi dadu drumul in haul de dedesubt.

Am ramas sus oarecum ingrijorata de intunericul care se apropia anormal de repede. De la zborul zecilor de oameni cu care eram eu nu trecusera mai mult de 2-3 minute si acum incepuse deja sa se intunece, desi imi aminteam cu certitudine ca ajunsesem sus in miezul zilei si ca era practic imposibil sa se fi facut dejanoapte. Si totusi, asa era: in mai putin de 1 minut au iesit stelele din negrul absolut al cerului. Si cum stelele nu straluceau cine stie ce, m-am apucat sa le sterg de praf, imi amintesc exact si acum senzatia de fierbinte pe care o aveam cand indepartam... "praful de stele" direct cu mana. Nu multe am apucat sa curat, pentru ca, spre marea mea surprindere, se facu imediat iarasi dimineata. Un rasarit grabit si rapid ilumina din nou muntele.
Am inteles ca nu voi invata sa zbor niciodata. Dar ca am invatat in schimb ce inseamna timpul. Si ca viata noastra e suspinul dintre un rasarit si un apus.


Si stiu, am stiut si cand visam, ca visul acesta mi l-a trimis Mercedes.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin