Treceți la conținutul principal

Romania ma urmareste

Ca sa nu spun ca ma obsedeaza, ca o visez, ca ma visez acasa. Ca sa nu spun toate astea, spun doar ca ma urmareste, in vis si in realitate. Atat de tare incat astazi ma apuc de scris in ciuda faptului ca trebuie sa imi pregatesc pe astazi cursul despre Creanga. Si tocmai pentru ca explic ce sunt uratorii pe care Creanga i-a primit inainte de a muri (singur si, desi la Iasi, departe de... Humulestii lui), tocmai pentru ca vorbesc despre Humulesti si despre copilaria fericita, las totul balta si ma reped la parasitul si uitatul meu blog.
Romania.
Completam un chestionar trimis de la Iasi... vorbind despre diaspora culturala romanesasca, si imi dau seama ca paote ofer o imagine gresita despre mine. Faptul ca vorbesc despre Romania nu ma transforma intr-o mare personalitate a culturii romane. Nu am facut nimic mare in tara mea. Si ramanand acolo nu cred ca as fi putut face, desi in fiecare zi m-am lasat cucerita de locurile mele, de Humorul meu, de oamenii mei, de toate posesiunile mele cu adevarat mari. Mari pentru ca pe mine ma coplesesc. Pentru ca ma fac sa ma simt mica in comparatie cu uriasa pasiune pe care mi-o genereaza.
Eu nu sunt o mare personalitate a culturii romane. Nici ramanand, nici plecand. Oi fi fiind cu un pic de noroc un bun povestitor al Romaniei. Asta stiu eu sa fac bine. Povestesc bine despre Romania. Nu ca povestesc de bine, ci ca spun adevarul meu despre Romania mea. Mi-as dori mult sa fac bine rolul asta in teatrul spaniol. sa ii conving ca avem in noi atata putere si atata entuziasm, ca ma putea la o adica descoperi o America in partea cealalta de lume. O America a noastra, care ne asteapta pe noi sa infingem steagul nostru, sa ancoram plutele sau barcile noastre lipsite de grandori, si cu umilinta si fara vanitati sa ne afirmam. Sa ne afirmam in sensul de a ne lua in serios ca mare cultura. eu cred ca America noastra se ascunde intre Carpati si Dunare, si trebuie doar sa ne frecam la ochi pentru a o vedea si pentru a ne-o lua in stapanire: America noastra, cu tricolorul ei cu tot si cu capitala la Bucuresti.
Eu nu sunt o mare prezenta a culturii romane in Spania. Nu am scris nicio carte care sa fi revolutionat mersul omenirii, nu am publicat nicio carte dintre cele pe care le-am scris. Sunt pur si simplu un roman care vorbeste despre Romania. Si, acum dezvaluind completa mea lipsa de modestie voi spune ca eu vorbesc mai bine despre Romania decat o mare personalitate a culturii romane, pentru ca un mare ctitor de cultura va vorbi despre el, despre locul lui in cultura romana..., eu vorbesc despre intregul ei, despre marea cultura romana de langa vatra satului, despre marii truditori care au reusit sa creeze in timp inuman de scurt o limba romana literara, despre oamenii secolului al 17 care ne-au dat o limba latina, ca sa nu vorbim astazi o limba slava, despre marii si micii care au creat ceea ce astazi numim: NOI. Despre Cioran, cel care ne voia altfel, ne voia mai grozavi decat Greuceanu, mai mari decat Stefan cel Mare, mai viteji decat Mihai. Dar, zic si eu precum inteleptii Scolii Ardelene, suntem precum suntem si nu-i bai ca suntem asa. Dimpotriva. Numai ca trebuie sa ne dezbaram fratilor de metehnele istoriei, trebuie sa ne mai uitam dinapoia noastra, acolo unde gasim atatea pricini de mandrie, sa nu ne comparam nici cu americanii, nici cu japonezii, nici cu francezii, sa ne fim precum ni-i firea. Si cum firea nu ni-i nici toleranta cu prostia si cu nimicnicia, cum nici hotomania la nesfarsit nu face casa buna cu noi, poate ca o sa ajungem sa dam pasul acela inainte, ca sa nu ne urasca Cioran si de pe lumea cealalta.
Ieri am tropait muntii astia spanioli si de departe se vedeau fumegand hornurile satului meu de aici. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, gandindu-ma la fumul inghetat dintre dealurile humorului, la casele mici si calduroase. Nici mirosul focului nu este acelasi aici cu cel de acasa. Si focul arde diferit aici. Cum poti face scrijele in semineu... cum poti face mere coapte in rola intr-un semineu. Cum poti dormi dupa cuptor. NU poti. Si atunci incepe sa te roada dorul. Poate de aceea am si visat-o pe Lavinia imbratisandu-ma, iar eu povestindu-i ca mi-am organizat emailul si ca am pus la pastrare mailurile de la ea la capitolul colegi de la Suceava si nu prieteni. Cred ca imi ceream si scuze pentru asta. Dar imbratisarea am simtit-o. Si era cea de demult.
Cum pot insa sa imi explic faptul ca in dimineata asta la televizorul spaniol, la intr-o reluare de Top Gear dublat in spaniola, vad episodul cu Romania!!! Si vad cum, la final, Clarkson multumeste Romaniei pentru cum au fot primiti si cere voie sa ramana la noi...
Nu sunt o mare personalitate a culturii romane, dar ma specializez in a fi un bun roman. Si cand nu mai inteleg cum ar trebui sa fie un bun roman, ma apuc sa citesc inca o tura Cioran! Si apoi o iau de la capat. Imi salut romanii cu tot dragul meu, Romanii de acasa care incearca sa descopere America, pardon, Romania cu capitala la Bucuresti, romanii plecati care incearca sa descopere Romania lumii, fiecare cum poate: unii refuzand sa le vorbeasca pruncilor lor in romaneste, casa nu isi dea seama tarile in care locuiesc de unde provin, pentru ca le e rusine, lor le multumesc pentru ca asta inseamna ca Romania le-a ramas cumva datoare, le multumesc celor care suspina dupa dealurile si dupa "acasa" lor, le multumesc celor care plecati fiind incearca sa fie mai aproape de tot ce nu iubeau cand erau acasa.
Le multumesc producatorilor Top Gear ca si-au amintit ca la capatul hartii Europei exista tara mea si Carpatii ei, Marea Neagra inca purtand suspinele lui Ovidiu.
Ma intorc la lumea lui Creanga, la sufletul lui de povestitor si sper sa invat de la el sa spun povestile Romaniei.
PS. Chiar acum am primit de la Muzeul Taranului Roman o invitatie la Relatia cu lumea mare. Muzeul copilariei. Ah, ce dor imi e! http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/relatia-cu-lumea-mare-ro.html

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin