Treceți la conținutul principal

Acasa lui Mihnea


Romania lui Mihnea. Ceramica

Mihnea are dreptate atunci cand simte ca el poate fi fericit doar in Romania. Romania e casa lui. Inainte de Craciun, cand faceam piese de ceramica pentru cadouri, el a facut Romania din ceramica. A facut-o zambitoare si blanda. S-a semnat pe Dunare (cu Dunare).
Romania lui Mihnea are un singur oras si o singura limba. Un singur dialect, un singur miros, un singur peisaj. Orasul lui e Gura Humorului (nu i-a mai incaput genitivul) iar in acest oras se inghesuie toti Bucurestii si Clujurile si Iasii, aici sunt Casele Poporului si Dealul Mitropolii, Biserica Neagra si Alba, aici a construit Decebalul lui Sarmisegetuza, aici a inceput istoria si aici a gandit Ganditorul lumea de la Hamangia. 
Iar limba romana a lui Mihnea e dialectul cel bland al Bucovinei. Mirosul de brad, obcina, raul Moldova: acestea sunt coordonatele sufletului sau. La poalele obcinelor lui Mihnea curg si Oltul si Milcovul, si toti Carpatii se ingramadesc de-a lungul raului din Arinis. 
Eram in Granada cand facea Mihnea aceasta harta si vazand-o am stiut ca Mihnea trebuie sa se intoarca in Romania, acasa la el. In Romania lui verde si desteapta, mandra si autentica. Romania de la Gura Humorului.
Si Mihnea are dreptate. 
Romania fiecaruia e acasa la el. Si daca vrem sa facem Romania frumoasa, trebuie sa ne dam fiecare casele cu var, sa ne primenim pe noi si laitele, si dosurile caselor si dupa casa sa smulgem buruienile si brusturii, sa plantam copaci, multi copaci, copaci darzi si drepti, sa ne facem drum pana la poarta si carare in fata portii. Fiecare dintre noi. In casa fiecaruia. 
Sa avem fiecare Romania lui zambitoare cu un singur oras si un singur dialect si o singura istorie.

Va imbratisez din Romania lui Mihnea. Din Romania mea!!!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...