Treceți la conținutul principal

Despre Baiuteii lui Filip si Matei Florian. Despre scriitorii care vor fi marii clasici ai literaturii romane II

Din cand in cand - ca orice intelectual obosit - in timpul unei cautari pe google ma trezesc din greseala pe imagini. E ciudat ce asocieri face google-ul intre ceea ce cauti tu si imaginile care ii vin la indemana. Astfel, cautand numele meu, invariabil apar degetele (mici) ale Noricai, vesnica sursa de buna dispozitie pentru mine.

Veni vorba despre degete mici... Sa nu imi uit vorba aceasta. Nici macar nu e a mea, dar in ultima vreme ma pasioneaza strasnic. Ma pasioneaza brusc, de fapt, toate cartile lui Filip Florian, pana si numele lui ma pasioneaza, asa cum ma fascina fonetica melodica din Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir sau Barbu Petriceicu Hasdeu. Inainte sa se nasca Mihnea ii spuneam Petriceicu.
Citesc minunea asta de Baiutei si ma gandesc la romanul acesta ca la o minune pentru ca nu o asteptam, dar ma bucur mult ca a venit. Imi pare rau ca sunt deja la pagina 161 si ma gandesc cu groaza ca in cateva ore o voi termina si voi astepta tot restul vietii mele o continuare a dialogului celor doi frati, vreau si un capitol 13 si un sfarsit 190, vreau un dialog intre fii si mama, intre fii si strabunic, nu m-a emotionat niciodata Slavici, dar acum il voi reciti de dragul celor doi stranepoti geniali, sa nu se mai mine niciodata paginile astea atat de bine scrise, atat de pline de umor si de inteligenta, asta e, multa, foarte multa inteligenta, multa arta narativa, mult control al doua minti in expansiune, dar bine strunite.
Vreau sa scriu un manifest pentru profesorii de romana ca sa introduca obligatoriu in orele lor Baiuteii. Ba chiar si profesorii de istorie. Sa le spun urmatoarele:

Stimati profesori de literatura romana,

Stiu! Tot ce aveti sa imi spuneti stiu, nu ma acuzati de ignoranta, pentru ca stiu tot ce se petrece in scolile si liceele noastre. Ii stiu si pe elevi si pe parinti. Am fata de voi fascinatia pe care am avut-o fata de unii dintre marii profesori in preajma carora am avut norocul sa ma asez. Stiu tot ce mi-ati putea spune, pentru ca vad.
Si totusi, dincolo de toate neajunsurile pe care societatea, ministrul, istoria, vi le aseaza ca bariera intre voi si menirea voastra, intre voi si rolul vostru de ceramisti (ca sa nu spun dumnezei fauritori de oameni din lut), trebuie sa dati la o parte toate planurile si toate planificarile si sa le vorbiti copiilor - cu pasiune - despre cartile pe care le-ati citit si v-au placut. Ceea ce v-a fascinat. Sa le transmiteti entuziasmul omului care tine o carte in mana, uitand ca salariile, ca 25%, ca dentistul, ca facturile, ca fiii de la facultate... Sunt sigura ca daca  veti citi cartile lui Filip Florian v-ati regasi pierdutele emotii si amortitul entuziasm de la inceput de drum. Sunt sigura ca veti sti cum sa va apropiati de elevi prin noua literatura romana mai mult decat prin Barbu Paris Mumuleanu.
Cititi Baiuteii si ajutati-i pe copiii sa o citeasca si ei. E proaspata rau literatura romana in ultimii zece ani, a renascut, cred ca suntem contemporanii viitorilor nostri mari clasici revisited. Suntem contemporani cu niste eminesti si caragiali, niste slavici (deja la plural) si copiii din fata noastra trebuie sa stie ca respira acelasi aer cu cei despre care vor scrie manualele generatiei care vine. Suntem contemporanii lui Milan Kundera dar si ai Gabrielei Ademesteanu, Norei Iuga, ai lui Foarta, Stefan Agopian, toti ceilalti care ne incaleca rafturile si ceasurile de lectura. Sa ne bucuram de ei acum cand, cu putin efort, le-am putea trimite pe feis un add si un comment.

Cu drag,
colega voastra.

Vreau sa scriu si un manifest pentru scriitorii romani:

Stimati scriitori romani contemporani,

As vrea mult ca Filip Florian sa poata trai in orasul meu, in Bucovina-Macondo. Apartamentul meu nu e mare, nu ar incapea in el nici primii cinci autori favoriti ai mei. Dar cu siguranta incape in Poiana fagului lui Isidor intreaga literatura romana contemporana. Fagul e mare si umbra lui e deasa. Tarla de sub fag e primitoare si calduroasa.
Lista mea de cinci prozatori romani, teribil de subiectiva, numara alaturi de Filip Florian urmatoarele nume: Simona Sora, Ioana Bradea, Dan Lungu si Gabriela Melinescu, ultima asa, pentru ca mi-a rupt literalmente creierul in bucati cu jurnalul ei suedez, si de atunci nu pot sa nu ii raman fidela. As vrea mult ca F. Florian care epuizeaza in trei saptamani o noua aparitie editoriala, sa poata trai din scris, pentru ca scrie teribil de bine. Si nu numai el, ci toti cei care scriu teribil de bine, cei care sunt mai aplaudati dincolo decat dincoace desi stiu ca sunt mai cititi aici decat acolo, cu totii ar fi normal sa poata trai bine din scris. Mi-a fost rusine sa aflu ca idolul meu, sa zic asa Llosa asta al nostru, ce bine ca a primit mostenirea de la bunica sa ca sa poata continua sa scrie (si sa traiasca). Mi-a fost rusine sa vad ca Poliromul, ca Uniunea scriitorilor, ca statul, ca Ministerul Culturii, ca, ce stiu eu?, vreo istitutie, vreo fundatie, vreun organism cultural nu plateste autorul  best-seller-ul anului trecut cu suficienti bani pentru a putea continua sa scrie.
Eu am o casa pe care as vrea sa o las pe timpul verii si al iernii unui scriitor, sa venim sa ii facem focul in soba si sa cosim fanul - dupa caz -, sa faca mama placinte din alea bune (mama mea face placinte minunate) si sa ii aducem impreuna cu o ulcica de lapte batut. Sa facem ceea ce a facut la Paris cizmarul Ionescu pentru Panait. Sa avem grija mare de scriitorii nostri. Poate ca, neavand grija facturilor, or scrie mai linistiti. Pentru ca, nu uitati! sunt clasicii nostri de peste 50 de ani!
Filip, Matei,
vreti sa veniti in Bucovina si sa scrieti? Sa va auzim vorbind cand om aduna merele din livada, imaginandu-ne ca citim capitolul al 13-lea din Baiuteii? Sau Zilele reginei, asa cum imi doream intr-o seara la Madrid, cand soarele apunea colorat pe dupa o statuie reprezentand o caleasca intr-un galop infernal, o statuie dement asezata pe acoperisul unei cladiri, de aveam impresia ca va da navala peste Feria del Libro insusi Hermes, asa zeu de mana a doua cum este el, pentru a anunta sosirea triumfala a preastimabilului sau tata. Sau poate sosirea fastuoasa a regelui...

Va astept!

Mai am de scris un ultim manifest poporului roman. Nascut poet si ospitalier, mai cu seama frate cu codrul, poporului roman am a-i spune urmatoarele, mai cu seama acum cand din codru nu a ramas mare lucru, iar poetii sunt uitati intre paginile cartilor lor:



Stimate popor roman,

Tot scriem de 20 de ani incoace, de cand in sfarsit putem scrie tot ce ne trece prin cap, felurite chestii despre Romania, ba unii poeti au facut-o in fel si chip in poezii care nu imi displac, dar care ma dor pe peste tot, ca un reumatism neglijat. S-au facut filme colosale care in strainatate primesc aplauze la final, (da, in strainatate am constatat cu uimire ca lumea aplauda la final) si care noua romanilor ne este rusine sa le vedem, pentru ca in general ne e cam rusine de noi si cu noi. Ultima data cand am vazut filmul lui Nemescu nu mi-am mai putut retine lacrimile care curgeau naucitor la vale. Plangeam - va jur - de mila noastra, atat de creduli si inocenti in fond, in ciuda agitatiei imoral-balcanice, suntem niste plozi ai Europei care inca se arata fascinati de margelele de sticla si de bucatele de oglinzi precum aztecii intalniti de Cortez. Plangeam ca imi era mila de mine, roman-capsunareasa, departe de casa mea, de limba mea, de copiii mei, incercand din rasputeri sa demonstrez ca noi suntem buni si rai exact asa cum e orice popor de pe fata pamantului, ca suntem si frumosi si urati ca toti ceilalti oameni. Plangeam ca i-am asteptat pe americani si nu ar fi trebuit: polonezii nu au asteptat niciodata nimic de la nimeni; si-au luat singuri.
Avem multe hibe dar nu sunt sigura ca am avea noi mai multe decat altii. E aproape de neinteles cum un popor de workaholici au tara si istoria pe care o avem noi. Dupa cum tot de neinteles sunt si elitele astea care nu se mai satura de produs opere cu adevarat mari pe care le ignoram si le uitam. Elite, cladiri de patrimoniu, palate care zac ingropate in uitare precum templele maya in vegetatie. Ce-o fi cu noi de nu ne desteptam naibii?
Ne gasim tot timpul scuze. Dar nu de scuze avem nevoie, ci de o heirupeala, o trezire din care sa iesim mai putin balcanici, sa avem noi grija de cei de care statul nu are grija, sa nu mai cerem, sa nu ne mai plangem de mila, sa nu ne mai vaicarim.
Eu vreau sa fiu ca cizmarul Ionescu. Si asta pentru ca nu pot fi Panait. Vreau sa fiu eu cizmarul la umbra caruia Panait si-a scris Kyralinele. Asta spun, daca nu putem fi panaiti, hai sa fim ionesti onesti si generosi cu putinul pe care il avem. Sa fim solidari si poate ca astfel ne-o veni si fericirea dupa care umblam pentru ca avem atata nevoie de ea.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…