Treceți la conținutul principal

Mrs. Nobody...

Am de ceva vreme filmul acesta si nu m-am incumetat sa-l vad. M-a chemat titlul de fiecare data cand il citeam, dar niciodata nu m-am adunat suficient ca sa ma las furata de el.
Abia cand mi-ai scris filmul pe care nu ti-l aminteai desi era filmul tau preferat si abia cand am ajuns acasa, acum 3 minute am termiant de vazut si plans filmul acesta. Golita cum sunt de spaime, de ganduri si de zambete, imi amintesc de blog si scriu aici tot ceea ce ar fi trebuit sa iti spun la telefon.
Nu mai trebuie sa spui nimic, nici nu cred ca mai trebuie sa vorbim, asa cum iti spuneam, aproape cu disperare in pagina pe care ti-am lasat-o scrisa. Putem vorbi despre vinuri si pietre vii, despre chihlimbarul care curge cu nemiluita pe dealurile bunicilor tai. Despre carti si cuvinte, despre limbi pierdute, despre limbi care mor. Despre altceva nu mai trebuie sa vorbim pentru ca acum am inteles tot si stiu si stiu si nu trebuie sa imi mai spui nimic.
Am recitit, am rescris si tristetea teribila din jurul meu nu pleaca. Of! Ce sa fac eu cu aceasta jale care nu e a mea, dar pe care o traiesc pentru ca un baiat cu ochi albastri inspaimantatori nu poate sa aleaga, nici nu trebuie, trebuie doar sa fuga si sa astepte seara aceasta si dimineata de maine, am vazut filmul cu Sanziana care il mai vazuse pe vremea cand nu intelegea toata engleza, acum se pare ca a priceput tot, eram noi doua, la capatul Obcinei Mari, ne tineam de mana si am inteles abia la sfarsit de ce este filmul tau si de ce - in film - baiatul de 9 ani isi ia inapoi lumea pe care a creat-o, nu am mancat inghetata pe care o pregatim de regula cand ne asezam dinaintea vreunui film, nu am mai mancat-o pentru ca am uitat, s-a dezghetat alaturi de noi, nu ne-a pasat si acum nu mai avem chef, m-am si sufocat un pic in lac sau in piscina, nici nu mai conteaza, am si murit un pic in explozie, si mi-a fost si foarte frica si nu era nimeni sa omoare ursii, in pestera se facea din ce in ce mai frig, mai erau langa mine cei doi copii care la un moment dat au trebuit sa aleaga si au ales, atunci au prins trenul, dar acum au coborat din el, doamne cum mai doare arta atunci cand vorbeste despre noi si vietile noastre, cum mai dor filmele in care jucam noi, si in care murim si in care dam socoteala.
Am invatat ce e timpul si cum erau ingerii care au atins buzele mele si am uitat tot, poate pentru ca am uitat tot nu am avut si nu am tata, s-a facut frig in pestera, probabil incepe ultima mare glaciatiune si nu stiu cine ar putea ucide ursul, nu imi mai este frica, imi este doar dor de oamenii pe care nu i-am cunoscut desi faceam parte din aceeasi poveste.
Imi amintesc si acum calculatorul de la universitate de unde citeam mailul si de unde am raspuns, ma intreb si acum cum m-am mai intrebat de cateva ori, unde se duc rostitele cuvinte si cantatele melodii, cine le preia, unde se duc visele dimineata. Unde se duc filmele pe care le-am vazut, unde se duc cele care pleaca, pentru ca Mr. Nobody ramane si va ramane probabil multa vreme, iar baiatul cel mic alergand dupa tren este o imagine pe care o voi duce cu mine pana in utlima zi, in ultima clipa, pana atunci cand va fi luna mea plina, dragul meu prieten, atunci cand Jesus al meu ma va bate pe umar, atunci cand imi voi fi incheiat socotelile, voi avea cu mine imaginea cumplita a trenului care pleaca si a baiatului care fuge in urma lui.
Mi-am facut temele, am vazut filmul tau si astept sa vezi si tu El lado oscuro del corazón. Abia atunci vei intelege tot ce am inteles eu din filmul tau!

semneaza, Mrs Nobody!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...