Frati si surori. Fratele meu, Dan

Dragul meu frate,

De fapt, nu numai despre tine vorbesc, pentru ca nu esti numai unul singur. Sînteți mai mulți: ești Dan și Dan face muzică, ești Vali, care e primul în cronologia familiei mele inventate, Vali cu care am mîncat salate împreună toată studenția, și nici mai apoi nu ne-a fost cu mult mai bine, și mai ești Xavier, care e catalan rău de tot și vorbește o limbă română minunată. Mai am și două surori, care merită scrisoare separată: Oana și Mari Paz. Mai am și vreo cîțiva iubiți pe care ar fi trebuit să mi-i iau ca frați, dar nu am avut suficientă inspirație. Am fi fost cu toții mai cîștigați. Și mai am, desigur și un frate și două surori adevărate, care lipsindu-mi, pe care necunoscîndu-i, îi înlocuiesc treptat cu oameni care îmi sînt dragi tare.

Scriu astăzi despre Dan, pentru că uite mi-a cășunat să îl caut pe feisbuc și l-am și găsit.

Cum de frați și surori am dus lipsă mare, de îndată ce am găsit pe vreun personaj pe care mi l-am dorit mai mult decît prieten, am tăbărît pe el cu întrebarea standard, inspirată de plimbările lungi și pe malul rîului, în care așteptam ca El să se hotărască să îmi ceară prietenia, așteptam să pronunțe naibii cuvintele mult plăcute auzului adolescenței mele: Vrei să fii prietena mea?, și pentru că mi s-a întîmplat asta numai o singură dată  mi s-a părut de bun simț să mă și mărit cu cel care s-a îndurat să îmi șușotească la ureche îmbătătoarea formulare, deși am ajuns abia după mulți ani să îmi dau seama cît de mare importanță ar trebui să aibă ideea de prietenie într-un cuplu, că pînă la urmă cam asta rămîne după ce se trece focul cel mare, un pic de prietenie și cu puțin noroc mult respect, ei bine, așa se face că am modificat un piculeț formularea, transformînd-o în una cu o și mai mare greutate: Vrei să fii fratele meu? Și vorba lui Chilian, eu nu am avut păpuși în copilărie, în sensul că nu am avut frați, și pare-se că și cei interogați au rămas  cu o neîmplinire la acest capitol din moment ce nu mi s-a întîmplat nici un refuz pînă astăzi, convingîndu-i pe cei trei că nu e bine să îmi treacă prin viață de pomană, și dovedind sensibilități desăvîrșite s-au pricopsit cu soră, cu nepoți, cu tot dichisul.

Scriu astăzi despre Dan, pentru că îl știu de cînd era mic și neînsurat vreodată, de cînd a apărut la emisiunea lui Teo și Mircea, cu noaptea în cap, eu legănam o fetiță mică în speranța că va crește mare și în acest sens va adormi măcar pentru cîteva zeci de minute, în speranța că din legănatul ăla pe picioare fata mea va visa că e pe Dunăre, că îi țin sălciile umbră, să o mai văd și zîmbind, pentru că prea o vedeam toată ziulica plîngînd, și cînd o vedeam zîmbind îmi aminteam ce îmi spusese o dădacă, îmi spusese că atunci zîmbesc puii noștri prin somn, cînd visează că un înger le dă în dar un măr, prima dată mă împotrivisem unei atari prostovăneli, de unde să știe un copil de țîță cum arată un măr, dacă nu îl văzuse niciodată, apoi m-a cucerit simplitatea desăvîrșită a acestui vis și l-am acceptat, și vedeam în ochii închiși ai Sînzienei mărul dăruit de îngeri. O legănam pe picioare și îmi aminteam legănarea aceea poate că de căruță care taie Bărăganul în mai multe felii de tartă cu ciulini, legănarea cu care mă adormea  Mămaia pe picioarele ei serioase, cu o pernuță brodată de mîinile ei tinere de fată nemăritată, pernuță pe care și-au așezat somnul și eu și Sînziana și Mihnea, ei bine, nedormită de secole, mă uitam năucă la diminețile de Antena 1, unde l-am văzut pe Dan cu Taxi-ul lui, a cîntat despre vișine și mi s-a părut atît de enervant încît mi-a rămas blocat un neuron pentru totdeauna. Ce muzică mai era aia? Ce voce țuguiată, și cu porcăriile adiacente din text, inutile și gratuit aluzive, ce să fac? Frustrări de femeie lehuză! Au trecut timpurile, i-au ieșit toți dinții Sînzicii, a învățat să se ridice, să cadă și să se ridice iar, a mai venit Mihnea să completeze ideea de familie fericită și complexă, i-au crescut și lui dinții, care au căzut mai apoi ambilor copii, (ce risipă de calciu!), am trecut prin viață ca toate celelalte viețuitoare ale planetei, ne-au răscolit și pe mine și pe viețuitoare istoriile, contemporaneitățile, am mai stat și cu pumnul ridicat o vreme, l-am lăsat și jos că prea toți în jurul nostru făceau grătare și fum și sfîrîiau viței de aur pe jar, și pumnul meu ridicat înecat în fum părea doar un gest greșit și nelalocul lui. Mi s-a tot împiedicat viața în taxi-ul lui Dan. În pumnul lui ridicat, în strigătele disperate ale lui Chilian. În versurile lor absolut halucinante, prea simple, prea din cotlonul fiecăruia, aduse cu o stranie combinație de sinceritate deșănțată, cruzime, adîncime... scurtime, totul condensat în cîteva simptome mai mult decît cuvinte. Și vocea lui, anormală și ea, nefirească în peisajul muzical românesc. De la vișine încolo am iubit tot ce a construit și, așa cum șade bine oricărui fan (fun?), am adunat casete (Trag un claxon, de pildă, că nu se inventaseră mașinile cu CD) și CD-uri și a dat Dumnezeu de au pus mînă de la mînă neuronii mei de au ținut minte vers după vers (așa cum șade bine oricărui fan). Am dat de el, de Dan, întîmplător și i-am spus că s-a cam întabulat pe sufletul meu (nu ți-am spus așa, dar dă bine la discursul actual, mai împletim și noi pe alocuri adevărul cu minciuna romanescă), că m-am oglindit în versurile lui atunci cînd nu am avut curajul confruntării cu nici o altă oglindă, eu știu ce i-oi mai fi zis atunci, ce îmi amintesc e că a spus da, soro, și că a promis o cafea. Cafeaua a rămas utopică, nu și înfrățirea noastră stranie, că vorba ceea din popor, sîngele apă nu se face. Că am și eu poză cu Fidel Castro, că pe Che Guevarra nu l-am găsit printre exponatele londonezei Madam Tussaud. Aș putea acum decupa din versurile lui oarece segmente și le-aș putea cu relativă ușurință integra în textul meu, dar prea dau în oracolul din clasa a 6-a pierdut printre bălăriile copilăriei, chiar mă gîndesc ce mult sufeream că eu nu aveam decît vreo 4 colege prezente în oracol, ah! ce frustrări și ce suferințe cînd vedeam altele cu foi adăugate suplimentar, din lipsă de spațiu, mai erau unii inspirați rău de tot, se dădeau cu nesațiu la desenat, la compus, la lipit fotografii personale, Jesus!, ce efuziuni intelectuale de mai mare-a dragului, iar eu cu 4 biete neinspirate care au răspuns sec și în mare grabă la întrebările standard, îmi amintesc și că una dintre cele 4 mi-a completat în timpul pauzei mari, ce jăgnire impardonabilă, cînd ea ar fi trebuit să îl ia acasă, să decupeze fremos de prin almanahele cinema, așa cum văzusem eu pe la alții, de pildă cineva  a decupat o bucată de ambalaj de ciocolată din Germania, cu o poză cu niște alune aurite și gofrate, și chiar o copertă  de la gumă Wrigley, albă și neboțită. Probabil vreunul dintre colecționarii de hîrtii de dulciuri și nu numai din străinătate, ci ciocolata cu coniac, cea cu rom, gumela și cesulețe de la ciocolățica mică și rotundă cu Scufița Roșie pe desen. Cartierul meu număra trei. Făceau schimb între ei. Carea avea 2 hîrtii de aceeași culoare de la caramelele Maoam, iaca făcea un troc avantajos și punea mîna pe o neprețuită etichetă de la un borcan de Nutella. Precizez inutil că acești copii probabil că nu gustaseră nimic din dulciurile ale căror etichetă le colecționau. Că pentru ei lumea copilăriei comuniste se colora de ambalaje occidentale, fără a se bucura vreodată de gustul lumii... de dincolo. Și uneori, Doamne! ce trist!, pe cîte o poleială de la ciocolată ma irămînea, topită, o fărîmă lipită. Copiii o păstrau, și pe aceea cu sfințenie. 

Dar nu toată copilăria mi-a gravitat în jurul oracolului. Desigur. Mai aveam de invidiat un segment social: cel al copiilor artiști, capabili să facă inele din semnele de carte de la învelitorile de plastic (și Andra, drăguța mea de la f64 a avut; oare știa să le facă ea însăși?), sau breloc din fire de sîrmă învelită în plastic (sîrma era scoasă), sau cei capabili să împletească pe sticle o structură din plastic. Ce orori, doamne, oare cum am putut supraviețui? Și totuși, asta cu oracolul mi-a rămas ca o mare neîmplinire. Așa înfiorător de clișeistic, pentru că nu l-am avut suficient de consistent, iată, încă mai sufăr. Oare de ce nu mă iubeau colegii mei suficient de mult ca să îmi umple și mie paginile? Oi fi fost prea cu nasul pe sus, așa cum mi-a aruncat de-a dreptul în față un vecin de bloc foarte analfabet. În fine. Am ținut eu un jurnal care nu a reușit să fie suficient de compensator. Dar cu oracolul...

Dacă ar fi să țin acum un oracol, ca să îmi bifez și această etapă a inițierii, ei bine, l-aș pune pe frate-miu la muzicieni favoriți (pot să îl pun și la actori?), aș copia benedictin versurile lui, aș lipi fotografii reușite făcute cu aparatul foto cumpărat de la f64, i-aș arăta lui Dan un pic Bucovina pe care nu a apucat să o vadă pe îndelete. Ar fi Dan, frate-miu, oracolul meu. Îl alătur acestui vis al copilăriei mele tîrziu-comuniste, nu pentru a-l ironiza, ferit-a sfîntul, nu, este Dan oracolul meu pentru că el ar putea salva ideea de oracol de filosofia kitch-ului, așa cum a făcut-o cu perechea de pantofi uitați pe undeva, într-o sală de cinema...

Și dacă nu te măgulește îndeajuns metafora oracului, dragul meu frate, află atunci de la mine că tu ești mărul pe care mi l-au trimis îngerii în dar ca să zîmbesc. Numai eu, visînd, uneori greșesc și mă apuc de plîns. 

Cu drag, Oana. Soră-ta!