Treceți la conținutul principal

Despre Cornelia Anghel, sau despre miracolul fotografiei si sacralitatea darului


Cornelia Anghel: Simfonii în alb și în toate celelalte culori


Totul a început când a început Marius să vorbească despre Cornelia și transformarea colosală pe care acest fotograf a suferit-o în urma unui curs organizat de ceva mai celebrul Moiceanu. Nu o știam pe Cornelia, nici acum nu o știu, și cum nu sunt un consumator avid al Facebook-ului, nici nu prea sunt la curent cu întâmplările și noutățile. Extazul lui Marius, însă, mă scoate din vizuina mess-ului și mă aruncă în haosul facebook-ului.
Aceasta a fost prima imagine:

Stranie, complicată în simplitate, îi dau Like, așa, ca semn al trecerii mele pe acolo. Și continui cu următoarea imagine pe care Marius chiar o povestise: simplă, un gard, niște urme în buclă, niște puncte negre absolut halucinante, si parcă asta nu ar fi de ajuns, și un om.
Aceasta este imaginea:


Am scris un comentariu venit din năuceală: ”Povestită de Marius, fotografia era frumoasă. Acum când o vad îmi dau seama că e în sine o poveste, sau un cântec, poate chiar un sistem filozofic, nu m-am decis încă. Voi reveni la fotografia asta, pentru că mă aștept ca odată și-odată personajul să ajungă în centrul cercului, acolo unde poate că nici nu știe că îi e locul. Nici eu nu știam unde îmi e locul. Cine știe de câte ori am trecut și eu, în viața asta, pe lângă centrul meu, poate că eram prea aplecată asupra alor mele, asupra pământului încât am uitat că uneori, arareori, cerul se oglindește într-o baltă, sau într-un ochi. Și atunci, pe pământ își face loc un colț de cer. Acum, că mi l-ai arătat, Cornelia, bine că știu unde e, să mă așez în centru, să îl aștept pe omul acela cu o cană fierbinte de ceai..., o fi ostenit de atâta umblătură. De când am văzut fotografia asta, eu mi-am găsit culcușul în ochiul tău de cer. Aici, în centrul cercului vă aștept pe toți, țin și eu cerului de urât! Iar pentru fotografia asta, arunc pălăria în colb, cu plecăciuni!” Numai atât m-a dus pe mine capul, dar atât de frumoasă și tăcută e imaginea asta, de mi s-a lipit de inimă, am învățat-o pe de rost, ca pe un vers.

Și emoțiile nu mi s-au oprit aici. Ci la următoarea fotografie, care m-a îngenuncheat:


Neinspirată, am scris: this is my favourite! it gives me serenity, serendipity, Zen-like silence! One definition of beauty is... the simplicity! Inni, Marius? Omul acela tot caută cercul din fotografia precedentă. Nu știe că a trecut pe lângă el. Ca o mireasă frumoasă și tristă care nu s-a căsătorit cu prima ei iubire, așa cum și-ar fi dorit, iar acum, în ziua nunții se tot întreabă cum ar fi fost dacă ar fi fost. Și este tristă fără să știe de ce, ar vrea să fie veselă, dar tristețea o inundă și o apucă o jale, sau o neliniște, sau o pierdere, sau un dor...


Titlul meu pentru fotografia ta: Omul care stă la masă cu cana de lapte bătut în față


Povestea curge mai departe și primesc următorul mail, așa, pe nerăsuflate și pe nepregătite:

Bună, Oana,

Îmi cer scuze că îndrăznesc să-ți scriu pe adresa personală (am căutat-o în profilul tău de pe Facebook). O fac, însă, din dorința de a-ți mulțumi, din nou, pentru darul pe care mi l-ai oferit tu mie - darul de a fi primit imaginile mele cu sufletul, exact așa cum au fost făcute.

M-a cutremurat și m-a tulburat intensitatea cu care tu ai simțit aceste cadre și, în egală măsură, frumusețea cuvintelor pe care mi le-ai adresat.

În semn de recunoștință pentru gestul tău (cuvintele de o sensibilitate copleșitoare) aș vrea să te rog să primești, la rândul tău, un dar din partea mea. Mi-ar place tare mult să-ți ofer una dintre aceste fotografii, oricare dintre ele, care-ți place ție cel mai mult. Nu ar fi bucurie mai mare pentru mine decât să știu că cineva se bucură cu sufletul de un fragment din sufletul meu. Un moment, așa cum l-am vazut eu, așa cum l-am simțit eu la un moment dat. Și nu cred că există recompensă mai frumoasă pentru un fotograf decât aceasta - să știe că o clipă pe care a surprins-o deschide o lume întreagă în ochii altcuiva. E cel mai frumos lucru! Cel mai frumos dar!

Cu speranța că nu te-a supărat îndrăzneala mea de a-ți scrie, te invit cu drag să-ți alegi o imagine. Oricare. Îmi va face o mare bucurie să ți-o ofer!

Pe curând, Cornelia

Mailului Corneliei i-am răspuns astfel:

Din politețe aș fi putut să îți răspund mai repede. Din prietenie, draga mea Cornelia, am așteptat să mă mai așez un pic, din fire fiind vulcanică și cam năpraznică, de unde și extazul.

Draga mea, Cornelia,
Tot nu m-am decis dacă să râd, să râd așa cum râd eu de obicei. Dacă nu aș fi de-a binelea răscolită, aș râde cu siguranță.
Să îți explic impulsul meu de a râde printr-un banc, altminteri prost și colhozistic. Cică apare o notă în ziarul moscovit, Lupta muncitorului, cu următorul text: "Un muncitor destoinic ne anunță că numitul Ivan Ivanovici a primit în dar un autoturism Volga, nou-nouț, ultimul răcnet."
A doua zi, același ziar aduce o rectificare: "Un vecin de-al lui Ivan Ivanovici ne anunță că, de fapt, autoturismul nu e autoturism, ci o bicicletă nou-nouță, ultimul racnet". A treia zi, în fine, apare și ultima notă: "Ivan Ivanovici ne-a făcut o vizită la redacție: cică bicicleta nu e nici pe departe nouă, dimpotrivă, e bicicleta lui cea veche, și nici nu i-a fost dăruită, ci i-a fost furată din fața colhozului".

Lumea e așezată cu fundul în sus și nu numai pentru Ivan Ivanovici. Ci și pentru tine, care deși faci un gest aproape sacru, îți ceri scuze pentru îndrăzneala de a-mi face o mare, o foarte mare bucurie. E cu fundul în sus și pentru tine, că mulțumești cuvintelor prin care unul ca mine îți multumește pentru revelația pe care ai reușit să o transmiți în numai câteva tușe aproape absurd de simple.

Știi, Cornelia, specialitatea mea e cuvântul. Aici sunt eu mare meșteră, în cuvinte, le leg și le dezleg după cum îmi vine la socoteală. Specialitatea ta..., oare care o fi?, decupajul? Hai să îi spunem decupajul, pentru că imagini creează toți, și cel care face parfumuri, și cel care face lenjerie de corp, dar decupaje din istorie, numai fotograful face. Tu ai simțit, cred eu, o imensă simplitate și ți s-a întâmplat să fii pe un deal, în fața ta să fie un gard și un pâlc de copaci. Probabil că propriul tău gând ți-a trimis acolo un om, ușor aplecat, ușor învins, care caută - cum spuneam - cercul din fotografia anterioara. Omul acela, dacă nu ți l-ai trimis singură, vreun zeu bun a făcut-o. Omul acela, s-a întâmplat să fiu astăzi eu. Și probabil alte câteva mii de oameni care se vor regăsi în fotografia ta.
Apoi, ieri, am mai văzut o altă minune, o fotografie în diagonala căreia m-am pierdut cu totul, o linie care separă lumea oamenilor de natură, o casă și pe de altă parte un copac, și atât, între ele, o graniță de nedepășit, câtă frumusețe încape în simplitate, în deal, în cerul ghicit dincolo de alb. Dincolo de alb, noi știm, stau pitite toate culorile, ele stau înfrigurate și așteaptă să iasă afară. Pe de o parte o casă, în care omul stă la masă - știu asta, deși nu se vede, se vede clar în fotografia ta - cu o cană de lapte bătut în față..., privește pe fereastră fără să se gândească la ceva anume, dar îi aleargă prin minte tot felul de haiduci și de libertăți uitate, pe care și le mai amintește numai din doinele pe care i le cântau bunicile în copilărie, și câteodată îl invadează toate deodată și un dor de ducă, și o doină de cătănie, și una de jale, și un fel de zbor, și îi vine să încalece un murg care din prea multă simplitate nu a mai încăput în fotografia ta, și să nu se mai oprească din alergat pe coline, să alerge așa până la primăvară, să vină acasă și să se așeze în fața cănii de lapte bătut când o fi iarbă încolțită și mugurii copacilor plesniți, când o fi verdele ăla crud pe lume, de îți vine să paști pădurea întreagă, atunci să vină și să soarbă ostenit din cana lui, dar nu face nimic din toate atea, pentru că are de dat otavă la vite în grajd, pentru că nici tata lui nu o plecat, de aia nu pleacă nici el, ca să nu îi spună lumea jos în sat că e năuc, așa cum i-au spus vărului lui care a ajuns să se călugărească și numai așa o scăpat de dorul de ducă, și uite la din astea se gândește omul care stă singur la masa din căsuța fotografiată de tine. sau poate că a plecat și a închis ușor ușa, și a plecat în fotografia cealaltă: a ajuns lângă ochiul acela de cer și apoi lângă pâlcul meu de copaci, a ajuns în fotografia asta care mi-e mie cea mai dragă, fotografia în care omul ridicat de la masă sunt eu, mi-am lăsat cana cu lapte bătut și am tras ușor ușa în urma mea, nu am pus furaibărul, nu am încuiat, am lăsat casa să o locuiască ielele și eu am plecat, am plecat și pe drum mă gândesc ce frumos ar fi, Cornelia, să scriem noi două o carte, tu o scrii cu fotografii și eu spun poveștile tale, dar le spun cu cuvinte.

Cornelia, imaginile tale pe mine chiar m-au zguduit. Provin dintr-o familie care m-a asaltat cu imagini de când eram mică. Tatăl meu adoptiv este Emil Butnaru, mare diaporamist, mare de tot. Între toate imaginile care mi-au înconjurat viața, destule m-au impresionat, m-au educat, m-au convins. Pe câteva le port cu mine, am sertare speciale ale sufletului în care le țin ordonate, dar ele au o viață a lor, ies de acolo când vor ele, mi se așează brusc în față, mi se intercalează între privire și lume, ca draperii care îmi spun doine și povești. Câteva dintre fotografiile tale au deja sertarul lor. Mi-e imposibil să îmi privesc dealurile înzăpezite fără să îți văd gardul, sau ochiul, sau omul. Că vrei, sau nu, fotografiile tale vor călători cu mine și îmi vor fi... doine și povești.

Iar gestul tău de a-mi dărui pe bune una dintre aceste fotografii, mie, a perfect stranger..., mă năruiește de-a dreptul. Acum înțeleg de ce îți trimit ție zeii oameni pe cărările pe care le fotografiezi: pentru că ești și frumoasă și bună. Numai un om bun și foarte frumos poate să facă un astfel de dar.

Cu mare onoare îți voi accepta darul. Mă gândeam că înainte de a-l primi ar trebui să fac ceva glorios să îl merit. Și gestul în sine și cadoul. Numai că, vezi tu, nu așa trebuie să te porți cu un dar. Un dar îl accepți și îți bucuri sufletul cu el. Asta voi face și eu, voi accepta darul tău, te rog însă pe tine să îl alegi, fotografia care te-a emoționat pe tine cel mai mult, cea pe care ai făcut-o pentru omul care stătea cu o cană de lapte bătut dinainte. Darul tău și mulțumirile mele mă obligă fantastic: mă obligă să fiu și eu bună și foarte frumoasă când îmi aleg cuvintele. Îți voi dărui, în schimb, povestea răsăritului. Pe care tu chiar îl meriți! Unul dintre cele mai frumoase răsărituri pe care le-am trăit vreodată.

Dar tu, Cornelia, darurile astea ni le tot faci. Oricum. Ne dăruiești ce ai văzut tu, ce ai păstrat, ce ți-au dăruit zeii. Tu nu trebuie să ne mulțumești pentru emoțiile pe care ni le stârnești. Emoțiile acestea ale noastre sunt plata pentru inspirația și frumusețea ta.

Te îmbrățișez frumos și bun!

Oana, onorata

Nu aici s-a încheiat corespondența noastră, dar nici nu vreau să fac publică toată prietenia frumoasă care s-a iscat în fața fotografiilor pe care le-am inclus aici. Într-un fel, chiar dacă nu știu ce părere are Cornelia despre ideea de a scrie împreună o carte, cartea aceasta tocmai s-a născut aici, în paginile blogului meu.



Comentarii

  1. Draga Oana,

    Draga mea prietena Oana, caci la prietenie se rezuma totul … la prietenia aceea, pornita din suflet, ce leaga niste destine (printr-o interventie divina, clar!) fara ca ele sa aiba vreo legatura aparenta. Apoi stau si ma gandesc la vorbele unui drag prieten, care spune (si-l cred!) ca nimic pe lumea asta nu este intamplator … la prietenia care vorbeste prin gesturi si construieste lucruri frumoase si bune, la ea ma refer.

    Iti spuneam, la un moment dat, ca sunt gesturi care se primesc cu recunostinta si atat. Asta simt eu in continuare fata de bucuria pe care mi-o faci prin felul in care simti si primesti crampeiele mele de suflet, cadrele acelea pe cat de albe si de negre, pe atat de colorate si pline de nelinisti, de intrebari si cautari.

    Cuvintele mele sunt mult prea sarace, asa ca nu le voi rosti pana la capat. Le-ai rostit tu atat de frumos si stii prea bine cat inseamna pentru mine. Inseamna mana intinsa pe care poate o cautam, sau poate doar aveam nevoie de ea fara sa constientizez lucrul acesta. Gestul tau este mana care, in timp, poarta cate un nume (un nume drag care ma va insoti pe tot parcursul vietii); este mana care ma indeamna si-mi da curaj sa pasesc inainte, sa caut, sa descopar, si iar sa caut ... cea care, atunci cand m-am intrebat “where to?”, m-a indrumat, m-a incurajat si m-a ajutat.

    "Omul care stă la masă cu cana de lapte bătut în față" … Initial am fost de acord, dar apoi mi-am dat seama ca am dubii … eu nu-mi mai gasesc locul la masa, singura si inchisa in propriile mele cautari. M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat cana cu lapte batut si am iesit in pragul casei. Zilele acestea cred ca am inteles cu adevarat ca lucrurile bune cresc acolo unde sunt impartasite. Numai asa se dezvolta, numai asa se intorc. Da, Oana. De acolo, din pragul casei mele, te invit sa impartim cana cu lapte batut!

    Mi-am amintit, draga mea prietena, un pasaj din Citadela lui Antoine de Saint-Exupery … nu-l retinusem cuvant cu cuvant, dar pesemne ca-mi ramasese in suflet mesajul, altminteri nu stiu de ce m-ar fi patruns acum … l-am cautat in paginile parcurse in tihna, dar cu mare sete, in urma cu ceva timp … “Nu incerca sa transformi omul in altceva decat este. Caci, fara indoiala, ratiuni puternice, impotriva carora un poti sa faci nimic, il obliga sa fie asa cum este si nu altfel. Dar il poti transforma in ceea ce este.” … aceasta cred ca este esenta prieteniei noastre.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…