Treceți la conținutul principal

Vecina din prima căsuță iese în cerdac și ne face semn cu mâna. În cealaltă mână ține, cum altfel?, o cană cu lapte bătut

Cei trei vecini, așezați la masa unuia dintre ei, cu o cană de lapte bătut în față, deși Marius ne păcălește că ar avea moare (substantiv, nu verb) în cana lui, că cică s-a cam săturat de lactate



Despre o carte și despre o traducere în familie: Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, Eleni Samios Kazantzakis

Promit să nu vă mai arăt nimic din corespondența celor trei vecini. Dar mi-am mai promis asta și acum două zile, înainte de răspunsul lui Marius. Dar prea e bun laptele bătut din cănile astea de lut, ca să nu le împart cu voi, fericirile iscate din întâmplări imaculate, de care viața noastră duce lipsă. Poate că duce lipsă tocmai ca să știm să ne bucurăm cum se cuvine atunci când vin.
Așadar, primim - și eu și Marius - de la Cornelia următorul mail:

Draga Oana,

Draga Marius,

"Vecinul din căsuța trei ne răspunde cu cana de lapte batut" ... si cat de frumos ne raspunde, asa-i?
Ma tot gandesc la ce-mi spune vecinul nostru drag mereu – nimic, dar nimic pe lumea asta, nu este intamplator! Il cred. Chiar il cred, caci iata cata dreptate are! Destinul ne-a adus impreuna si-i suntem datori sa-l rasplatim cu lucruri bune si frumoase. Ne datoram si noua asta.
Sunt tare mandra, Oana, Marius, si fericita, si norocoasa, si recunoscatoare ca v-am intalnit!
Sunt profund onorata (si, in acelasi timp, constienta de micimea mea vis-a-vis de tot ce inseamna Panait Istrati, vis-a-vis de tot ce inseamna munca ta, Oana, cu si pentru Panait Istrati) ... sunt onorata, spuneam, de faptul ca imaginile mele completeaza cuvintele din cartea ta, sufletul pus de tine si in aceasta lucrare. Voi avea lacrimi in ochi, de emotie si bucurie, cand iti voi trimite imaginile mele pentru ca tu sa alegi ce simti ca-i va ajuta pe cititori sa-si deschida sufletele pentru a primi cum se cuvine mesajul din cuvintele tale, pentru a-l cunoaste inca un pic pe „Panait”, asa cum ii spui tu cu aleasa consideratie.
Recunosc, Oana, ca sunt intimidata, tare intimidata de imensitatea acestui fapt, dar incerc sa ma tin tare :), sa-l primesc si sa-l gestionez cu respect, cu piosenie si, in egala masura, cu responsabilitate. Iti multumesc, Oana, pentru tot! Imi umple sufletul prietenia care s-a nascut intre noi, prietenie care simt ca va creste frumos!
Marius, pe tine vreau sa te rog sa-ti asumi frumos si simplu rolul pe care l-ai avut, si-l ai, si vei continua sa-l ai in viata mea, in drumul meu catre comunicarea prin fotografie. Ti-am mai spus (stiu ca am facut-o!) ca nu exista lucruri bune construite de unul singur, asa cum nu exista bucuria unei reusite fara sa fie impartasita si impartita. Altminteri, ajungem sa discutam despre autosuficienta aceea despre care ti-am mai vorbit ... autosuficienta la care sper sa nu ajung vreodata. Acolo nu numai ca s-ar opri totul, ci de acolo ar incepe sa moara. Asa ca, prieten drag, da-mi voie sa te apreciez, sa te respect si sa-ti multumesc asa cum meriti! Iti multumesc, Marius, pentru tot!
Asadar, Doamna, Domnule, la noblesse oblige! Onorata si fericita va spun ca eu sunt gata s-o pornesc din nou la drum, sunt gata de munca. Avem multa treaba de facut, multe „spatii negative” de umplut cu lucruri bune, si sunt tare mandra ca-mi sunteti alaturi si ca va sunt alaturi!

Vecina voastra, obligata si onorata,
Cornelia Anghel

Și iată și răspunsul meu:

Dragă Cornelia,

Multe nu ți-oi spune acum pentru că mă sufocă termenul limită care îmi stă deasupra creștetului damoclesian - ca să zic așa -, și ca să nu mă sufoce de-a dreptul editura, iaca îmi reprim impulsurile epistolare și stau aplecată asupra traducerii.
Dar nu mă pot abține să nu vă spun, dragi vecini de poiană, povestea acestei cărți.
Panait, dragul meu Panait, o fi fost multe în viața lui, dar cu certitudine îndeletnicirea pe care el însuși o considera sacră, era aceea de prieten. Înainte să fie scriitor, vagabond, sau fotograf ambulant, Panait era prieten. Așa, generic. Oricui. Celor care meritau și celor care nu meritau. A fost și prietenul lui Nikos Kazantzakis, tatăl lui Zorba, cretan meticulos și filozof, aspru și dat naibii, stâncos și încruntat, copiind parcă pe chip relieful Cretei sale natale, aprig și adânc, precum marea care înconjura Țărmurile înalte ale insulei. Mare, înalt, solid ca un urs, brunet, tăcut, sobru. Strașnică pereche trebuie să fi făcut cu Panait, înalt și deșirat, iute și imprevizibil, gata să o ia în direcție opusă la primul impuls. Un oriental deloc molcom, așa cum te-ai aștepta de la un levantin toropit de căldura soarelui. Mai degrabă agitat, tumultuos, zgomotos, neastâmpărat, Panait nu stătea locului nici pe scaun, nici într-un oraș, toate îi deveneau în scurt timp prea mici. Și femeile, la fel.
Cu Kazan - cum îi spunea Panait, atunci când nu îi spunea ”catâr cretan” - Panait a fost în Rusia anilor 20, pentru a-și căuta idealul împlinit, utopia spartă a societății ideale. Kazantzakis și-a văzut visul împlinit. Istrati s-a întors sfâșiat, îngrozit, îngenuncheat de concretizarea neagră a unor teze ideologice în care crezuse până mai ieri cu toată ființa. Din călătoria asta s-au născut, o știe toată lumea, două cărți în antiteză, două povești disjuncte despre aceeași realitate: Istrati a semnat Spovedanie pentru învinși, prima carte anticomunistă de mare răsunet, o dezvăluire incredibilă a abdicării inumane de la orice speranță socială. Peste mulți ani Kazantzakis avea sp își publice și el confesiunile despre călătoria în Rusia în Raport către El Greco; îi și văd pe amândoi aplecați peste o tablă de șah, mizând pe istorie și pe soarta omenirii, unul are piesele negre, celălalt piesele albe, unul pierde toate piesele și rămâne numai cu nebunul, rămas să țină singur piept armatei inalterate de piese albe. El, Panait, oaia neagră a istoriei. Ei, dar istoria s-a răzbunat frumos, jocul de șah și-a schimbat polaritățile, Panait așa singur și fără regi, va câștiga târziu, târziu.
Cam asta e povestea pe care o știe toată lumea. Numai specialiștii știu însă că despre această călătorie a mai fost scrisă o carte, semnată de Eleni Samios, soția lui Kazantzakis, scrisă în limba franceză și publicată numai o singură dată la Santiago de Chile, în traducere spaniolă, în anii 30, la câțiva ani de la moartea lui Istrati. E adevărat că cei doi mari scriitori au fost însoțiți prin Rusia de către iubitele lor, Eleni și Bilili, ultima o femeie pe care Istrati a iubit-o strașnic, așa cum iubea el, și care l-a părăsit inexplicabil pentru a se căsători cu un medic vienez.
Cam asta e povestea pe care o știu specialiștii. Numai eu și părinții mei știm însă că, undeva pe fâșia îngustă de pământ dintre Pacific și Anzi, în țara aceea care cu orgoliu își spune Chile și care ține piept jumătății de glob de apă pe de o parte și condorilor pe de altă parte, părinții mei l-au întâlnit pe Eugenio Rodriguez, și vorbind despre familie și prieteni în general, mama mea l-a anunțat că fiica ei își dă doctoratul în Panait Istrati, și Eugenio, cu lacrimi în ochi, s-a dovedit a fi nu numai un geolog cu convingeri socialiste (așa cum îi șade bine oricărui sud-american), care exilat de guvernul lui Pinochet a ajuns la Paris, ci și un istratian din cei pasionali, exact așa cum i-ar fi plăcut lui Panait; Eugenio s-a convertit la istratiansim pentru că a citit Chira Chiralina pe nerăsuflate, între rafturile înghesuite ale unui anticariat întunecos, a cumpărat cartea și a scotocit apoi prin toate ungherele Franței căutând opera întreagă a lui Panait brăileanul, pe care a și luat-o cu el la întoarcerea în Chile, comoară neprețuită. Ei bine, în biblioteca lui Eugenio a găsit mama mea singura ediție a cărții lui Eleni Kazantzakis, cea tipărită la Santiago în anii 30, carte pe care mama mi-a tradus-o ca să îmi fie de folos la doctorat, carte pe care aș fi vrut să o văd publicată acum 10 ani când am propus Muzeului Brăilei această colaborare, iar eu și o studentă de-a mea drăguță foc lucrăm de două luni la traducerea din spaniolă și îi dăm chip românesc. Iată că din mâinile lui Eugenio, Marcela Butnaru (mama mea), trecând prin mâinile noastre de traducători, a prefațatorului, a editorului, se va naște cea de-a doua ediție a acestei cărți (care nu a mai fost reeditată, care nu a apărut nici în limba franceză, limba originală a mansucrisului și nici tradusă în vreo altă limbă, nici măcar în greacă).
Sper din tot sufletul ca Eugenio să ajungă la acest eveniment, însoțit de exemplarul lui din Eleni, al cărui copie am răsfoit-o de sute de ori și mama, și eu și Diana. A fost ca o șezătoare în familie traducerea asta și mi-e dragă tocmai prin povestea pe care între coperți nu o regăsește nimeni, dar pe care vreau să o spun tuturor.
Nu e o carte minunată, nici măcar nu e bine scrisă (sper să fie bine tradusă - hihihihi!), dar are valoare documentară, iubitorii de Panait trebuie să o parcurgă, și să scrie o alta, mai bună.

Draga mea Cornelia, aceasta e cartea despre care îți vorbesc eu. Nu e cartea mea. Nu încă. Nu încă pentru că vreau să mă mai înțelepțesc un pic înainte să o finalizez, să mai adun emoții și lacrimi și bucurii, pentru că altfel, o carte despre Panait în care lipsește acest cocktail ar fi o contradicție în termeni.
Fotografia ta, crede-mă, o spun cu tot profesionalismul de care sunt în stare, ar merita o carte mai valoroasă între coperți. Numai că Panait, străbătând el stepa Rusiei în urma marii foamete, copleșit de deziluzii și idealuri sfârtecate, doamne!, bine se mai potrivește cu omul tău. Și cu titlul lui Eleni:

Adevărata tragedie a lui Panait Istrati


Cu mult drag istratian (sper eu),
traducătoarea

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin