Treceți la conținutul principal

Micile detalii ascunse ale vieţii

De fapt, tot despre singurătate...
Numai când eşti singur ai timp să vezi şi să observi şi să începi să adulmeci micile lucruri pe lângă care ai trecut în fugă toată viaţa fără să ai habar că sunt prezente şi că ţi-ar putea aduce o clipă de fericire.
Fericire...
Ieri, la Madrid, s-a terminat Al Doilea Congres despre Fericire. Am mai auzit cu ani în urmă că în Anglia s-a propus predarea unui curs de fericire în licee. Cine să-l predea, cine poate face excelenţă în fericire, cine se poate titulariza în fericire şi cine îşi poate da un doctorat în fericire. Dar cine să conducă acest doctorat? Cum ar fi să pici examenul la fericire?
- Şi la fericire?
- Nooo, nimic, la fericire am picat. E al dracu profu de fericire. Un... nefericit, din moment ce a picat jumate din câţi eram...
Dar cel care a luat examenul cu 10? Gata, înseamnă că va fi fericitul pământului?
În fine, la Madrid au fost oameni care nu ştiu dacă or fi nişte fericiţi cu toţii, dar care oricum răspândesc tihnă în jur. Unul e Eduard Punset, catalan şi un fel de bunicul universal, pare a fi dornic veşnic să salte pe genunchi o turmă de nepoţi neastâmpăraţi. L-am văzut la Alicante la o conferinţă despre care am şi scris. Punset spune că fericirea este lipsa fricilor, a spaimelor. Eu cred că de aici până la fericire mai e cale lungă.
A fost invitat şi fericitul pământului, Matthieu Ricard, singurul om cu diplomă de fericit, cel mai fericit om de pe pământ. Biografia sa este un şir neverosimil de contradicţii: cercetător şi doctor în genetică moleculară, fiu al unui filozof important al secolului trecut, şi al unei pictoriţe care s-a retras într-o mănăstire budistă, Ricard este călugăr budist, scriitor, traducător, este filozof şi... fotograf. Straşnică alăturare.
Trăieşte în Nepal, simte, gândeşte şi fotografiază.
În urma unor experimente la care s-a supus, el şi alţi zeci de voluntari, a fost desemnat cel mai fericit om din lume. Şi cel mai fericit om din lume ne spune: Căutarea fericirii noastre nu e posibilă fără căutarea  celorlalţi. Pacatele mele, dar el trăieşte în Nepal nu pentru că ar fi cel mai aglomerat loc de pe pământ, îmi imaginez eu.
În fine, nici prin cap nu îmi trece să îmi permit să îl contrazic pe Ricard, vorbesc doar despre micile şi neînsemnatele mele obsesii de om care luptă împotriva singurătăţii.
Multă vreme îmi imaginam că voi scrie un jurnal despre îmbătrânire; îmbătrânirea fizică şi mai cu seamă împietrirea progresivă în idiosincrasii şi în manii care încetul cu încetul ne populează fiinţa mai mult decât raţiunea sau înţelepciunea. Acum însă am chef să scriu Jurnalul singurătăţii, singurătatea văzută ca boală, ca pacoste.
Şi totuşi dincolo de neplăcerea pe care mi-o dă zgomotul propriilor mei paşi prin casa asta mare şi goală, prea mare şi prea goală, descopăr cu stupoare o grămadă de mici şi delicate bucurii care mă încântă. Bucuria de a privi în gol şi de a-ţi umple ochii cu minuni, desfătarea de a analiza petalele căzute sau florile transformate în seminţe, sau salata pe care iepurele o mănâncă cu o nonşalanţă aproape imbecilă, sau mirosuri pe care altă dată nu aveam timp să le adulmec... pentru că, la urma urmei, asta înseamnă singurătatea: să ai timp pentru tine!!! Şi, păstrând proporţiile unui egoism de bun simţ, fericirea... cam tot asta înseamnă.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...