De fapt, tot despre singurătate...
Numai când eşti singur ai timp să vezi şi să observi şi să începi să adulmeci micile lucruri pe lângă care ai trecut în fugă toată viaţa fără să ai habar că sunt prezente şi că ţi-ar putea aduce o clipă de fericire.
Fericire...
Ieri, la Madrid, s-a terminat Al Doilea Congres despre Fericire. Am mai auzit cu ani în urmă că în Anglia s-a propus predarea unui curs de fericire în licee. Cine să-l predea, cine poate face excelenţă în fericire, cine se poate titulariza în fericire şi cine îşi poate da un doctorat în fericire. Dar cine să conducă acest doctorat? Cum ar fi să pici examenul la fericire?
- Şi la fericire?
- Nooo, nimic, la fericire am picat. E al dracu profu de fericire. Un... nefericit, din moment ce a picat jumate din câţi eram...
Dar cel care a luat examenul cu 10? Gata, înseamnă că va fi fericitul pământului?
În fine, la Madrid au fost oameni care nu ştiu dacă or fi nişte fericiţi cu toţii, dar care oricum răspândesc tihnă în jur. Unul e Eduard Punset, catalan şi un fel de bunicul universal, pare a fi dornic veşnic să salte pe genunchi o turmă de nepoţi neastâmpăraţi. L-am văzut la Alicante la o conferinţă despre care am şi scris. Punset spune că fericirea este lipsa fricilor, a spaimelor. Eu cred că de aici până la fericire mai e cale lungă.
A fost invitat şi fericitul pământului, Matthieu Ricard, singurul om cu diplomă de fericit, cel mai fericit om de pe pământ. Biografia sa este un şir neverosimil de contradicţii: cercetător şi doctor în genetică moleculară, fiu al unui filozof important al secolului trecut, şi al unei pictoriţe care s-a retras într-o mănăstire budistă, Ricard este călugăr budist, scriitor, traducător, este filozof şi... fotograf. Straşnică alăturare.
Trăieşte în Nepal, simte, gândeşte şi fotografiază.
În urma unor experimente la care s-a supus, el şi alţi zeci de voluntari, a fost desemnat cel mai fericit om din lume. Şi cel mai fericit om din lume ne spune: Căutarea fericirii noastre nu e posibilă fără căutarea celorlalţi. Pacatele mele, dar el trăieşte în Nepal nu pentru că ar fi cel mai aglomerat loc de pe pământ, îmi imaginez eu.
În fine, nici prin cap nu îmi trece să îmi permit să îl contrazic pe Ricard, vorbesc doar despre micile şi neînsemnatele mele obsesii de om care luptă împotriva singurătăţii.
Multă vreme îmi imaginam că voi scrie un jurnal despre îmbătrânire; îmbătrânirea fizică şi mai cu seamă împietrirea progresivă în idiosincrasii şi în manii care încetul cu încetul ne populează fiinţa mai mult decât raţiunea sau înţelepciunea. Acum însă am chef să scriu Jurnalul singurătăţii, singurătatea văzută ca boală, ca pacoste.
Şi totuşi dincolo de neplăcerea pe care mi-o dă zgomotul propriilor mei paşi prin casa asta mare şi goală, prea mare şi prea goală, descopăr cu stupoare o grămadă de mici şi delicate bucurii care mă încântă. Bucuria de a privi în gol şi de a-ţi umple ochii cu minuni, desfătarea de a analiza petalele căzute sau florile transformate în seminţe, sau salata pe care iepurele o mănâncă cu o nonşalanţă aproape imbecilă, sau mirosuri pe care altă dată nu aveam timp să le adulmec... pentru că, la urma urmei, asta înseamnă singurătatea: să ai timp pentru tine!!! Şi, păstrând proporţiile unui egoism de bun simţ, fericirea... cam tot asta înseamnă.
Numai când eşti singur ai timp să vezi şi să observi şi să începi să adulmeci micile lucruri pe lângă care ai trecut în fugă toată viaţa fără să ai habar că sunt prezente şi că ţi-ar putea aduce o clipă de fericire.
Fericire...
Ieri, la Madrid, s-a terminat Al Doilea Congres despre Fericire. Am mai auzit cu ani în urmă că în Anglia s-a propus predarea unui curs de fericire în licee. Cine să-l predea, cine poate face excelenţă în fericire, cine se poate titulariza în fericire şi cine îşi poate da un doctorat în fericire. Dar cine să conducă acest doctorat? Cum ar fi să pici examenul la fericire?
- Şi la fericire?
- Nooo, nimic, la fericire am picat. E al dracu profu de fericire. Un... nefericit, din moment ce a picat jumate din câţi eram...
Dar cel care a luat examenul cu 10? Gata, înseamnă că va fi fericitul pământului?
În fine, la Madrid au fost oameni care nu ştiu dacă or fi nişte fericiţi cu toţii, dar care oricum răspândesc tihnă în jur. Unul e Eduard Punset, catalan şi un fel de bunicul universal, pare a fi dornic veşnic să salte pe genunchi o turmă de nepoţi neastâmpăraţi. L-am văzut la Alicante la o conferinţă despre care am şi scris. Punset spune că fericirea este lipsa fricilor, a spaimelor. Eu cred că de aici până la fericire mai e cale lungă.
A fost invitat şi fericitul pământului, Matthieu Ricard, singurul om cu diplomă de fericit, cel mai fericit om de pe pământ. Biografia sa este un şir neverosimil de contradicţii: cercetător şi doctor în genetică moleculară, fiu al unui filozof important al secolului trecut, şi al unei pictoriţe care s-a retras într-o mănăstire budistă, Ricard este călugăr budist, scriitor, traducător, este filozof şi... fotograf. Straşnică alăturare.
Trăieşte în Nepal, simte, gândeşte şi fotografiază.
În urma unor experimente la care s-a supus, el şi alţi zeci de voluntari, a fost desemnat cel mai fericit om din lume. Şi cel mai fericit om din lume ne spune: Căutarea fericirii noastre nu e posibilă fără căutarea celorlalţi. Pacatele mele, dar el trăieşte în Nepal nu pentru că ar fi cel mai aglomerat loc de pe pământ, îmi imaginez eu.
În fine, nici prin cap nu îmi trece să îmi permit să îl contrazic pe Ricard, vorbesc doar despre micile şi neînsemnatele mele obsesii de om care luptă împotriva singurătăţii.
Multă vreme îmi imaginam că voi scrie un jurnal despre îmbătrânire; îmbătrânirea fizică şi mai cu seamă împietrirea progresivă în idiosincrasii şi în manii care încetul cu încetul ne populează fiinţa mai mult decât raţiunea sau înţelepciunea. Acum însă am chef să scriu Jurnalul singurătăţii, singurătatea văzută ca boală, ca pacoste.
Şi totuşi dincolo de neplăcerea pe care mi-o dă zgomotul propriilor mei paşi prin casa asta mare şi goală, prea mare şi prea goală, descopăr cu stupoare o grămadă de mici şi delicate bucurii care mă încântă. Bucuria de a privi în gol şi de a-ţi umple ochii cu minuni, desfătarea de a analiza petalele căzute sau florile transformate în seminţe, sau salata pe care iepurele o mănâncă cu o nonşalanţă aproape imbecilă, sau mirosuri pe care altă dată nu aveam timp să le adulmec... pentru că, la urma urmei, asta înseamnă singurătatea: să ai timp pentru tine!!! Şi, păstrând proporţiile unui egoism de bun simţ, fericirea... cam tot asta înseamnă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu