Treceți la conținutul principal

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Lucian Lewis Cojocar, născut la Gura Humorului, da!




De vreun an mă tot gândesc ce anume mă va întoarce la blogul meu canibalizat de Facebook, devorator de timp și creator de prietenii virtuale. Nu am mai scris de rușinos de mult timp, din iunie 2013, nici nu mai știu câte s-or fi întâmplat de atunci, mă întorc astăzi pentru că a plecat Lucian, nu înțeleg cum naiba este posibil să scrii ieri un poem despre Bucovina și despre lumină și Înviere și apoi să mori și să apoi nimic.
Despre Lucian trebuie să scriu, poate pentru că nu am scris despre tatăl lui și nu am scris nici despre el când putea să citească, scriu acum degeaba, în speranța că mă voi opri din plâns, așa, un plâns generic, grijania mamei ei de treabă, unde cuvântul ”treabă” poate fi înlocuit oricând cu destin, fără noroc, viață, etc.
Pe Lucian îl cunosc, cred, dintotdeauna. Pe Constantin Cojocar îl știu din două contexte: sufrageria noastră și Cenaclul Flacăra, în ambele contexte poet, eram prea mică pe atunci și nu îmi explicase nimeni ce este poezia, și în mine nu o aveam, nu o găseam pe atunci, vorbea ciudat, ceva cu un om și un pom, mi-au rămas în suflet niște referene, vocea lui Constanti Cojocar era ca tunetul, el-discretul, el-timidul, când vorbea în poezii trăsnea cuvintele de pereți, săreau în bucăți sunetele și literele din cuvinte, se sfărâmau semanticile și săreau cioburi de înțelesuri pe peste tot, avea o voce magică, încărcate de patimi și de vise și de idealuri, o voce plină, doldora de chestii, o voce de povestaș care îți populează visele cu melodii, eram mică dar îmi plăcea să îl ascult, dincolo de ușa închisă, spunând vorbe pe care nu le înțelegeam, dar care mă înveleau ca într-o plapumă groasă și moale ca o blană de pisică, vorbele acelea mă făceau să torc în fața șemineului, o să las un pic scrisul, trebuie să îmi șterg nasul, uite, Luciane! asta e pentru tine: de ce când plângem ne vin mucii înaintea lacrimilor, și de ce atât de mulți actori plâng în filme doar cu lacrimi și fără muci, îți amintești când râdeam ca prosții imaginându-ne un Robert Redford îmbrobonat de muci, sau o Ingrid Bergmann cu lumânări în Casablanca: Play it again Sam!..., mă duc acum să îmi șterg lacrimile, să respir, să mă uit în sus, să văd poate văd ceva nou, ies să privesc o frunză, sau nu știu, o pasăre, poate o să înțeleg vreo taină ascunsă, poate înțeled de ce, acum mi-e sete, o sete care vine poate din dorința de a-mi reafirma adevărul vieții, sunt vie, poate o să și mănânc ceva, poate o să ud florile..., la final am băut un pahar cu apă și nu am descifrat nicio taină, nu am udat florile, nu am chef să mănânc, adevărul este că am chef să plâng, cum grijania ei de treabă, LUCIANE!!!???, cum bre te poți stinge așa sau altfel, dar de ce acum, de ce? of, vorbeam despre Tatăl lui Lucian, că așa trasnformase Lucian substantivul comun tată în substantivul propriu TATA, așa, articulat, ca un vocativ etern, ca o chemare permanentă, nu am înțeles de ce nu a priceput niciodată Lucian că TATA, așa articulat, era chiar el, ce era așa de dificil? La început Lucian era comicul însuși, era cinicul, sarcasticul, ironicul și autoironicul, Actorul, Lucian era magnetul care atrăgea tot ce era viu, tot ce era foc ca el, făceau toți roată în jurul lui și se bucurau de verva lui dementă, Lucian neobositul, Lucian veșnic inspiratul, Lucian apărătorul, el apăra tot, pe toți, împotriva oricui, trăia cinci vieți la grămadă și pe toate pe picior mare, apoi obosea și dispărea niște zile, băi!, L-ai văzut pe Lucian? Nu știu frate, iar stă pe burtă! îl mai căutai prin luncă, apoi Lucian apărea din nou, strălucind, arzând, torță și forță, inteligent ca briciul, făcea niște asociații de idei electrizante, am crezut tot timpul că neuronii lui se află într-un scurtcircuit permanent, fac din nou o pauză, drăgănesc motanul și cățelul, îi drăgănesc cu verbul acesta pe care doar la bunica mea l-am auzit, de parcă în România doar Mămaia mea știa să drăgănească, drăgănesc acum din nou amintirile cu Lucian, destul de puține, oricum prea puține, casă mă asigur că nu sunt singură, deși sunt în multe feluri singură, nu sunt singură în toate, undeva în România sunt eu cu copiii mei, tot acolo în România sunt eu cu mama mea, în altă parte în România sunt eu cu bunicii mei, undeva la București sunt cu prietenii mei, printre ei, niciodată revăzutul Lucian, deși părem uneori foarte singuri nu suntem, doar că suntem împrăștiați și ne regăsim cu greu, de exemplu nici Lucian nu era singur atunci când părea foarte singur, în fine, revenind la discuția de mai înainte, cum nu ai înțeles tu, Luciane!, că ai fost Actor până când a plecat Constantin Cojocar, după aceea ai devenit poetul care a fost TATA, așa, cu majusculă și articulat, și dacă tot începem cu majusculă, lasă să fie totul scris cu litere mari, pentru că deși pe poet nu îl include nimeni în nicio antologie, profesorului nu îi va ridica nimeni nicio statuie, lasă că scriem noi cu majuscule, substantivul lui comun de tată, transformat de tine în TATA, între timp mă uit pe Facebook, curg rețetele de diete, prezentările de cărți, invitații la teatru, a patra zi de proteste împotriva demiterii Ministrului Culturii, citesc un articol despre preafrumoasas Prințesă Ileana, mă cutremur la gândul că viața a mers înainte și după moartea Ilenei, așa cum și eu astăzi am mâncat, am încheiat masa de prânz cu o ciocolată întreagă, o cană de lapte de capră, înainte de a mă întoarce din nou la pagina de Facebook unde cineva răspunde Luciane pe pagina ta, poate ești chiar tu, oare nu o fi totul o buimăceală pusă la cale de tine, tu, înscenându-ți moartea, casă ne numeri lacrimile de pe obraz, ca Trimalchio lui Petronius care și-a înscenat înmormântarea casă vadă cine îl jeluiește mai tare, îți amintești desigur colosala scenă din filmul lui Fellini ai fi în stare să ne observi și să ne evaluezi, acum îți citești pagina de Facebook și râzi ca un zeu apolinic, pagina ta brusc asaltată de noi toți, săltăm toți prea-cuvioșii, prea-cucernicii și smeriții, ne punem poalele în cap, dne dăm cu curul de pământ, ne jeluim și îți dorim treceri ușoare către cele veșnice, și tărână ușoară deasupra frunții, iar fruntea ta e plină de gândurile următorului film în care noi toți suntem personaje grotești, alții te și vedem dănțuind cu îngerii, eu te văd la o terasă cu TATA, care după cum ne duce puțina imaginație și puținul talent, dar tu ești capabil să stai și să râzi în hohote de gloata întristată.
Nu am folosit niciodată numărul de telefon pe care mi l-ai dat, spuneam acum unui prieten pe Facebook că în șase ani am decolat și am aterizat la București de zeci de ori și nu am găsit două futute de ore pentru o bere cu colosalul care ești, cred că și asta voiai să auzi, casă râzi și mai tare, probabil că acum te amuză strașnic și noua normă a Academiei care unește ”ca” cu ”să”, trag concluzii una după alta, cu toată lumea cu care vorbesc despre tine, toate se termină în ”viața e doar acum”, azi devine un cuvânt prea lung, un timp nesfârșit, viața e doar acum și gata, mă întreb eu ce am învățat de la tine, și probabil că greșesc atunci când spun că am învățat că trebuie să râd doar atunci când am cu adevărat de ce râde, am învățat că râsul dă viață și anulează existențe întregi, am învățat cum e să venerezi un TATA pe care eu nu l-am avut, am învățat cum e să legeni la piept memoria unui om pe care l-ai iubit, grijania mamei ei de viață, Lucian, grijania mamei ei de moarte, Constantine!, că îs grele cuvintele și ies anevoie dintre gânduri, viața este acum! pare un refren de manea, o filosofie de manea, dar filosofie cu ”s”, nu cu ”z”, adică un pic mai domnească, viața ta a fost ieri și va fi și mâine, știu eu, tot așa cum viața lui TATA a continuat prin viața ta, tu devenit POETUL care a fost TATA-ăl tău, mă mai întorc pe pagina ta de Facebook, curg lacrimi multe acolo, colegii tăi de clasă, colegii tăi de castă de la București, aflu că ieri aveai 48 de ani și azi nu mai ai nimic, i-ai pierdut pe toți în 5 minute, nu știu de ce ai murit, dar aș vrea să știu ce faci acum, și casă pot să plec să îmi țin orele și să le zâmbesc frumos studenților și să le spun că viața e frumoasă, e ACUM, dar e frumoasă, casă pot crede în continuare în frumos, Lucian, trebuie să cred că suntem cu toții într-un scenariu dement de al tău, că râzi cu toate furtunile din sufletul tău văzându-ne, că suferința noastră e un catharsis, că o să beau berea aia cu tine și o să îmi povestești cum era la cartofi și la mere în septembrie când leșina un liceu întreg de râs, o să îmi mai povestești despre tine și o să râdem de farsa asta, pe care ai pus-o la cale acum. Viața e acum, Lucian, Poezia este acum, Constantine! Doar râsul e veșnic! Și plânsul!
Drum bun la întoarcerea acasă, whatever that means!
Și pe drum, casă nu te plictisești, doar pentru tine:
Filmul lui Fellini! Dement!
Federico Fellini, Satyricon (1969)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…