Treceți la conținutul principal

Mihnea cel chibzuit!

Mihnea mic, pe cale să devină mare



Inițial titlul era Mihnea cel viteaz, pentru că a venit ca un viteaz pe lume, luptând alături de mine pentru viața lui. De atunci Mihnea tot un viteaz a rămas întotdeauna! Dar cred că epitetul lui, epitetul cu care va rămâne Mihnea al meu în istorie este de Mihnea cel Temeinic, sau poate de Mihnea cel Just, sau Mihnea cel Chibzuit. Eu pentru că nu suna suficient de poetic, am ales chibzuit între temeinc, just, hotărât doar casă am grijă de imaginea lui istorică.

Pe Mihnea l-am născut la al doilea cozonac, în Duminica Tomei. Pe primul îl mâncasem sâmbătă de cu seară: un cozonac întreg, era Săptămâna Mare și o primăvară generoasă se derula ieșită din minți prin pomi și prin ierburi și prin mințile și sufletele oamenilor și dobitoacelor. Era lumină strălucitoare pe peste tot. Duminică m-am trezit cu noaptea în cap și cu burta mai mare decât tot restul corpului, pentru că Cineva se răsucea de zor și părea să nu mai încapă în spațiul mic al pielii mele. Am mai mâncat un cozonac întreg și am anunțat pe toată lumea că asta e ziua lui Mihnea, am înșfăcat geanta de nou născut și familia deja formată până atunci și am pornit spre maternitate. La Suceava. 
Nașterea lui Mihnea a fost temeinică exact ca el. A fost și magică, exact ca a Sânzienei.

Despre frați
Copiii mei s-au născut amândoi într-o duminică însorită, amândoi la ora șapte seara și amândoi au avut exact aceeași greutate la naștere: 3,650. Tot timpul m-au distrat acele 50 de grame din 3, 650 kg, pe care le-am considerat marca Covaliu. Au avut aceleași date înscrise pe pansamentul oribil, peste care zăcea un leucoplast rupt cu dinții, pe care scria de tipar, cu pixul: COVALIU, 3, 650. Și această brațară all inclusive le dădea dreptul la viață.
Din al doilea minut după naștere însă, frații aceștia nu au mai avut nimic în comun, au început să FIE, FIEcare o persoană diferită!

Mihnea mic
Mihnea a sosit fericit! Atât de fericit că nu știa că trebuia să plângă casă îl impresioneze pe neonatolog. Atât de fericit că nu i-a trecut prin cap că trebuia să plângă, că a schimbat confortul intrauterin pe lumea dinafară, că acum are certificat de naștere și în timp ce înainte doar eu știam că există și restul lumii nu, el era parte a corpului meu exact așa cum era ficatul și creierul și inima și dinții, acum totul se schimba și Mihnea era o persoană, forma parte din istorie, ei bine, nimic din toate aceste traumatice schimbări ontologice nu l-au făcut pe Mihnea să plângă. Și nu a plâns!
De aceea, Apgarul lui Mihnea a fost 7. Lumea de afară îi condamnă pe fericiți și le scade nota la... purtare. Pentru că nu avem criterii pentru copiii care se nasc fericiți.
A bătut la tobe înainte să fi plâns pentru prima dată. Tobe e o metaforă pentru măsuța de jucărie din plastic, mobila din sufragerie și în general orice suprafață care suna în vreun fel. În actul artistic percuționist, se sfărâmau toate creioanele Sânzienei și toate pixurile și stilourile mele, care și-au dat obștescul sfârșit pentru evoluția a ceea ce acum cu toții cunoașteți ca fiind fenomenul Pottera. Mihnea a comunicat până pe la vreo 3 ani prin bătăi temeinice în tot ce scotea sunete mai ascuțite sau mai suave.
Mihnea a mers înainte să plângă. În primul rând cu modulul cu spatele și cu drifturi. Îi era mai ușor să se împingă pe călcâie, așa că mergea cu spatele cu o viteză care ne speria pe toți. A lăsat modulul din care la 6 luni ieșea cu ușurință cățărându-se pe deasupra și a început alergarea în genunchi, alerga exact ca un pui de pisoi sau de Bambi, mai tot timpul râzând.
Nu a plâns până la 8 luni niciodată, iar atunci a plâns pentru că l-am lăsat jos din brațe: se trezise din somn, iar eu tocmai terminam de pictat copacul timpului în camera lor, mai aveam de făcut florile primăverii, dar Mihnea voia brațe de mamă și eu voiam să termin timpul și copacul, l-am lăsat pe pat din nou, iar Mihnea a început să plângă. Era pentru prima dată când îl auzeam plângând și am început să râd pentru că nu îi știusem vocea până atunci. A plâns atât de temeinc, încât desigur că am lăsat pensulele și florile primăverii și l-am luat în brațe. De atunci copacul timpului a rămas cu mai puține flori decât dorisem inițial să desenez. De la primul lui plânset. Chiar și când plângea Mihnea era un copil fericit. Nu avea nimic din sfâșierea plânsetelor pruncilor, nu, dimpotrivă, era un plâns hotărât, de cele mai multe ori scurt, just pentru că niciodată nu plângea degeaba.
Plânsul i s-a transformat apoi în cuvinte: la fel de fericite, de juste și de chibzuite. Mihnea nu vorbește degeaba, și nu face uz de cuvinte decât când e musai.

Mihnea mare
Mihnea a trecut de la pași la cuvinte, apoi la bicicletă, apoi la motocicletă, și alte invenții cu roți, în număr mai mic sau mai mare, cu aceeași chibzuință. Mai greu i-a fost să iubească schiul tocmai pentru că nu avea roți. Nu i-a scăpat nimic, așa cum nu i-a scăpat de pe hartă niciun spațiu: a învățat capitalele Asiei în trei zile. ale Europei în două și în altele două ,capitalele Americii de Sud. A învățat valenciana și spaniola deodată și îi plăcea strașnic portugheza. Apoi a început brusc să fie fascinat de un profesor care îi vobise despre antropologie și știa evoluția scheletului de maimuță înspre scheletul umanoid, știa cum s-au schimbat dimensiunile craniului, ale toracelui și pelvisului. Tot atâtea motive să îmi dau seama că Mihnea va ajunge exact acolo unde vrea el să ajungă, când vrea el să ajungă. Nu am nicio îndoială. Și știu că acolo unde va ajunge va fi fericit. Spuneți-mi dacă nu este asta înțelepciunea ultimă? Oare să schimb titlul în Mihnea cel înțelept?

Mihnea fiu
Am avut noroc că dintre toți fiii pe care i-aș fi putut naște eu, l-am ales pe Mihnea, iar Mihnea m-a ales pe mine să îi fiu mamă. Nu știu ce a învățat Mihnea de la mine, dar eu de la el am învățat câteva lucruri fundamanetale, așa cum de la Sânziana am învățat câteva filozofii pe care încă nu le-a scris nimeni: de la Mihnea am înțeles că viața este și trebuie să fie simplă. Tot timpul râdeam când spuneam că universul lui Mihnea încape într-un dulap cu două sertare: sertarul cu TOT și sertarul cu NIMIC, pe ultimul Mihnea nedeschizându-l niciodată. Tot ce există încape în sertarul TOT, unde există ordinea lui perfectă, există o logică și o așezare care imită Facerea. Ceea ce nu încape în capitolele și categoriile din interiorul acestui sertar, nu intră (cum greșit aș face eu) în sertarul NIMIC, pe care l-ar transforma în scurt timp în haos, ci nu există, adică nu intră, adică NU. Acum nu mai râd, pentru că știu că lumea se poate controla doar așa, și mai știu că Mihnea e fericit pentru că poate controla lumea lui. Asta am învățat eu de la Mihnea: că acoladele, atât în discurs cât și în cunoaștere, duc inevitabil la neesențializare.
Mihnea nu risipește și nu se risipește. Nu își alege o mie de idealuri deodată și nu luptă pentru împlinirea tuturor deodată. Mihnea știe că are timp și are o calitate desăvârșită: e răbdător! Are timp și are răbdare! Ce vreți mai mult decât atât?
Mai are o calitate fantastică: e optimist! Așa sunt temeinicii, statornicii și chibzuiții: optimiști. Știu că la capătul drumului finalul va fi unul fericit. De aceea eforturile sunt pe măsură.
Să nu credeți că a fi chibzuit înseamnă a fi zgârcit: Când am împlinit 40 de ani, Mihnea mi-a cumpărat din banii de la urătură pe care îi păstra cu sfințenie, prima bicicletă a vieții mele!!!
Am mai învățat ce e iubirea statornică: temeinic fiind, Mihnea este statornic, cu aceeași zonă a inimii iubește România, limba română, pe mine, pe tatăl lui, îi iubește pe bunici și pe colegi și pe prieteni. Mihnea e cel mai bun prieten pe care și-l poate dori cineva. Va fi acolo pentru tine întotdeauna, whatever acolo means. Dar undeva într-o altă zonă a inimii lui, există un teritoriu exclusiv, pe care nu îl împarte cu nimeni: este teritoriul Sânziana al inimii lui, e teritoriul soră-si, ea e stăpână și el îi dăruiește, statornic și temeinic, acea parte a inimii lui.
Și mai are câteva zone care acum sunt nepopulate și pe care le va umple cu timpul. Le va umple temeinic. Cu chibzuință. Pentru că așa e Mihnea: PERFECT!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…