Treceți la conținutul principal

Astăzi

Îți scriu mulți astăzi și probabil că și mai mulți îți dau telefon urîndu-ți din tot sufletul bogății, minunății, ani cît mai mulți, sănătate cît mai vîrtoasă. Probabil că le mulțumești cu mult entuziasm celor inspirați, care au sunat mai diminicioară, și cu uscăciune celor mai amărîți care au avut proasta inspirație să sune tîrziu. Probabil că maschezi plictisul cu un gest social de bun simț, spui un banc și răspunzi următorului telefon.
Tu știi că nu cred în urările de zilele oamenilor.
De aceea astăzi o să îți spun o poveste:
Am fost la Barcelona! Am întâlnit un om minunat, mare iubitor de cultură română, catalan pur sînge, traducător de literatură română (Sorescu) în catalană, iubitor de plante și flori, care a plantat un vișin românesc în grădină; adus de la București cu avionul, vișinul a rodit anul acesta pentru prima dată.
I-am dus, ce altceva, decît Bucovina de la tine, un calendar uriaș cu mănăstirile. Și cărți i-am mai dus. Calendarul, însă..., Marius, m-a luat de mînă și am mers în salon, unde la loc de cinste se prezenta un calendar-frate, din 2006. Îl ținea lîngă raftul cu cărți despre Bucureștiul interbelic, despre Grigorescu, despre pictura murală din Moldova..., în românește toate. A fost un dar-simbol, un dar-semn, de mare preț. Pe rafturi, ceramică de Corunt, de Horezu. O icoană cu busuioc și cu ștergar pe un perete. Și calendarul tău, plin de verde. Un colț de România într-o Barcelonă țicnită și splendidă. Nu știu dacă a primit vreodată cineva vreun calendar de-al tău cu mai multă bucurie. Barcelonei îi plac mult culorile. Stăteam și mă gîndeam la Bucovina cea de plină de culoare, păstrată de Xavier din 2006, cît de frumoasă e! Atemporală, pînă și funcția efemeră a calendarului a fost anulată de prezența culorilor.
Îți dăruiesc de ziua ta povestea asta, bucuria lui Xavier cînd ținea în mînă calendarul cel nou, o vișină din primul rod al copăcelului adus de la București, și bucuria mea de a te numi prietenul meu de-o viață!


Calendar 2006


Vișină 2010

Comentarii

  1. Cu tine, Oana, omu' tre' sa planga, macar oleaca, chiar si la 15 iunie. Asa, de emotie. Asa, de un fel de tremur din alte varste, la nivelul cordului. La cordu' de-acuma ma refer, numa' tremuru' vine din alte vremi.

    Romanii, azi, se distreaza cu glumele lui Boc, tocmai azi. Jur ca n-am auzit pe nimeni, azi, tipand, traditional, c-o venit vacanta, cu trenul de Franta.

    Ei, si vii tu, fi-ti-ar visina sa-ti fie, si povestea, si ma provoci la doua lacrimi. Stii ce-am sa-ti raspund ? Simplu: iti dedic o melodie. E un cantec soldatesc, n-ai prins tu vremile cand se canta cu foc, nici locurile, nici eu nu le-am prins, da' jur c-o sa-ti placa. E un cantec despre o fata moldovanca pe care soldatul din centrul actiunii o vede peste gard, culegand nu visine, struguri. :-))

    http://www.youtube.com/watch?v=9Q4e0pXjUaA

    Te imbratisez, prietena mea de-o viata, si te felicit pentru scorul mereu cu un punct in favoarea ta, din toti anii astia.

    RăspundețiȘtergere
  2. Талант есть талант!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…