Cred că visele ne-au fost date ca să anulăm timpul, să trăim în afara lui, să-l dăm cu dosul mîinii deoparte și să ne vedem aievea cocoțați pe o vîrstă de aur. Nu îmi place să pierd timpul, viața mea este acțiune, am o listă lungă de lucruri de făcut, nu fac nimic din lista aceea, dimpotrivă, improvizez și fac multe dintr-o listă care nu exista în momentul întocmirii primei, alerg, fac una, fac alta, fac multe și nu mai visez. Timpul meu se hrănește cu visele mele.
Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la cratiță, îmi creșteam bebelu…
Comentarii
Trimiteți un comentariu