Cred că visele ne-au fost date ca să anulăm timpul, să trăim în afara lui, să-l dăm cu dosul mîinii deoparte și să ne vedem aievea cocoțați pe o vîrstă de aur. Nu îmi place să pierd timpul, viața mea este acțiune, am o listă lungă de lucruri de făcut, nu fac nimic din lista aceea, dimpotrivă, improvizez și fac multe dintr-o listă care nu exista în momentul întocmirii primei, alerg, fac una, fac alta, fac multe și nu mai visez. Timpul meu se hrănește cu visele mele.
Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Comentarii
Trimiteți un comentariu