Treceți la conținutul principal

Despre oameni si zdrente

Atât am avut de spus, că uneori oamenii au prostul obicei de a se zdrențui, cu cât mai netede le sînt veșmintele, cu atît mai urît li se zbîrcește inimioara și suflețelul. Mă întrebam cu ceva vreme în urmă de unde a venit cuvîntul zdreanță ca insultă care fărîmițează întregul uman și îl transformă în franjuri. Sensul cuvîntului mă duce mai degrabă înspre sentimente de milă pentru decăderea umană, decît înspre dispreț. Mi se trage de la minunea de cățel arghezian, și uite că nu reușesc să mă smulg acestui predeterminant cultural. Aud este o zdreanță, iar în minte îmi apare involuntară și superbă, fețișoara de milog a patrupedului celebru. Și totuși, fonetic, cînd ai spus zdreanță ți s-au strepezit dinții de nervi și de atitudine, adică ,da, spui zdreanță și dintr-o dată devii superior împărat înfășurat în mătăsuri, tu, marele și înfășuratul, și în fața ta, mult mai jos, jos de tot, zdrențuitul, nevrednicul, nemerituosul. Zdreanță, prin femininul puternic marcat, pare a fi destinat în exclusivitate auditoriului feminin. Dacă se strecoară cumva în discursul adresat unui bărbat, apăi asta mare supărare poate isca în orgoliul masculin specific spațiului carpato-ponitc, pentru că implică și o feminizare atroce care, orice s-ar spune, nu poate fi privită cu ochi blînzi. Încetul cu încetul, în argou, cuvîntul și-a făcut mendrele și a evoluat înspre încă un sinonim pentru desfrînată, curvă, cu încărcătura decăderii, degradării, risipirii imorale, din moment ce apare chiar în titlul unui cîntecel voios pe care nu îl voi onora menționîndu-l aici. Nu întîmplător seria sinonimică a cuvîntului curvă depășește în imaginație și creativitate, alte eufemizări ale tabuurilor. Ne preocupă realitatea și croșetăm variante stilistice. Sîntem parte a realității și facem balet lingvistic pe teme date.

Cred ca Becali a fost cel care a transformat acest biet cuvînt în invectivă. Nu întîmplător! Becali o apostrofa pe o jurnalistă, zicîndu-i mare zdreanță, o absolutizare a superlativului. Adica marele îl apostrofa pe umilitul. Analfabetul pe profesionistul condeiului. De aceea cred ca toți oamenii care au preluat cuvîntul lui Becali, așa cum preiei tezele marilor înțelepți ai vremurilor trecute, îl preiau și îl folosesc la mînie cu multă obidă, becalizîndu-se de fapt, auto-zdrențuindu-se. Pronunțătorul cuvântului zdreanță este un becalitolog. De aceea, beneficiarul invectivei este, la scară istorică, salvat de umilința lingvistică, din moment ce imaginea josniciei a luat în contemporaneitate chipul marelui om de stat. Și cum lauda venită din partea unui parvenit jignește, tot așa, invectiva acestuia înnobilează. 

Oare istoria l-a mai păstrat pe jurnalistul zdrențuit de către marele cioban al statului? Oare o mai fi fiind obiectul urii politicianului făcut, iar nu născut? E prietena mea, marea zdreanță. Și îi întind o mînă prietenească, peste vremurile mici pe care le trăim.

Comentarii

  1. ba vemurile sunt mari icOana, poate doar ochisorii nostri nu se deschid uneori sa le cuprinda. Nu vrem, fascinati probabil de o farama....

    RăspundețiȘtergere
  2. Vrem nu vrem, din pacate Becali a intrat in istorie cu hahaitul lui, ce ajunge pana la Parlamentul Europei. As spune ca a ajuns la Dumnezeu, intrucat cartea asta de istorie ii va asigura vesnicia, indiferent daca va avea un singur rand despre marile-i realizari. Sa fiu al naibii daca nu a gasit piatra alchimistului, aruncata de Coelho, degeaba...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…