Scriu frumos astăzi, adică despre lucruri frumoase, pentru că mi-am amintit despre o ceainărie de sub biblioteca cea mare din Iași, un loc altminteri sordid, unde la cele nu mai mult de 5 mese se adunau boem oamenii la ceaiuri, ceaiuri simandicoase și aristocrate, ciocolăți calde din cele adevărate, unde într-un spațiu mic-mic, era înghesuit, culmea!, și un pian. Aveam veșnic bagaje prea multe cu mine și țin minte că abia le înghesuiam sub mesele mici, întotdeauna geanta în poale, și totuși atmosfera era caldă și cu prietenie te ademenea la desfățuri aromatice.
Pline de tineri în jur, sporovăind, gălăgiind cu patos, vibrante dispute de idei te împiedicau uneori să-ți citești pagina, dar îți hrăneau dorul de vorbă, de social, de oameni. Și într-o zi, unul dintre tinerii aceia s-a ridicat de la masa lui, și-a lăsat prietenii dintr-odată tăcuți, s-a așezat la pian și s-a lăsat brusc o liniște calmă. Băiatul cu o chică uriașă de păr negru răzvrătit s-a apucat de cîntat trăsnăi la pian. Mi-l amintesc bine, își făcu loc cu greu la pian, stătea ghemuit deasupra clapelor, nu avea scaun, pînă cînd s-a învrednicit altcineva din preajmă să i-l cedeze pe al său, cînta niște năzbîtii minunate, și dimpreună cu el îl acompaniau vocile celor înghesuiți în ceainărie. Mi-a rămas dragă seara aceea, era frig și toamnă urît afară, și înăuntru cald ca într-un transsiberian înmiresmat de samovare. Și era muzica aceea desprinsă chiar ca dintr-un film rusesc, cu studenții aceia care probabil că nu se cunoșteau cu toții, dar cîntau din toți rărunchii ca să impresioneze zeii.
Și ieri a fost urît și ploaie și zloată, și în restaurantul în care ne adunasem să sărbătorim doctoratul Oanei s-a așezat la pian un domn mai tînăr decît părea la chip, cu niște mîini parcă prea mari și neinspirate, a început să cînte într-o lege pe care nu o știam, cu privirile aruncate cu bucurie dincolo de ploi și toamnă, cînta și se iubea cu pianul acela, de parcă ascultase prezentarea discursului erotic literar, îl transforam în muzică, a cîntat balada lui Porumbescu la pian, doamne, ce minune de zi, ce minune de încîntare, a cîntat ca Novecento pe vapor, era restaurantul acela vaporul lui, îi vorbea tatălui plecat cu mult timp de la noi, îi vorbea unei femei pe care a iubit-o demult, sau uneia pe care nu a cunoscut-o niciodată, îi vorbea și rîdea, l-am văzut cu o bucurie de copil care visează prin somn, sau de înger care mănîncă un măr rotat, un domn bătrîn pe dinafară și atît de tînăr la pian, cu niște palme enorme, cu care acoperea secole de muzică, un domn disponibilizat cu 3 ani înainte de pensie, care ducea lipsa pianului lui, a melodiilor lui, a doamnelor cu blăni argintate pe umeri care le lăsau să cadă pe scaun atunci cînd erau invitate la dans, femeile regine, femeile balerine care dansează și uită de cratițele la care le-a condamnat istoria, le văd dansînd pe toate aceste femei în restaurantul în care nu dansează nimeni, mă gîndesc la femeile cu condamnare silnică la bucătărie, la bucătăria-iad mă gîndesc, acolo unde focăresc în neștire oale într-o forfotă mai puțin artistică, din bucătăria restaurantului năvălesc mirosuri de fripturi înăbușite în vin, păstăi cu usturoi, și dincoace pianul îmbrățișat cu modestie, pasiune și dedicație de Dragoș, Dragoș, fiul lui Alexandru Bidirel, tatăl Horei Bucovinei, violonist legendar..., care la final, în aplauzele puținilor ocupanți de scaune, mese și pahare, a spus că pianul nu era cîntat de multă vreme și că un instrument trebuie din cînd în cînd trezit.
Așa cadou a avut Oana la doctoratul ei, un domn foarte bătrîn cu niște minunate palme enorme, care îmi amintesc de un domn foarte bătrîn cu niște aripi enorme (Marquez).
Comentarii
Trimiteți un comentariu