Treceți la conținutul principal

Un om și pianul său

Scriu frumos astăzi, adică despre lucruri frumoase, pentru că mi-am amintit despre o ceainărie de sub biblioteca cea mare din Iași, un loc altminteri sordid, unde la cele nu mai mult de 5 mese se adunau boem oamenii la ceaiuri, ceaiuri simandicoase și aristocrate, ciocolăți calde din cele adevărate, unde într-un spațiu mic-mic, era înghesuit, culmea!, și un pian. Aveam veșnic bagaje prea multe cu mine și țin minte că abia le înghesuiam sub mesele mici, întotdeauna geanta în poale, și totuși atmosfera era caldă și cu prietenie te ademenea la desfățuri aromatice.
Pline de tineri în jur, sporovăind, gălăgiind cu patos, vibrante dispute de idei te împiedicau uneori să-ți citești pagina, dar îți hrăneau dorul de vorbă, de social, de oameni. Și într-o zi, unul dintre tinerii aceia s-a ridicat de la masa lui, și-a lăsat prietenii dintr-odată tăcuți, s-a așezat la pian și s-a lăsat brusc o liniște calmă. Băiatul cu o chică uriașă de păr negru răzvrătit s-a apucat de cîntat trăsnăi la pian. Mi-l amintesc bine, își făcu loc cu greu la pian, stătea ghemuit deasupra clapelor, nu avea scaun, pînă cînd s-a învrednicit altcineva din preajmă să i-l cedeze pe al său, cînta niște năzbîtii minunate, și dimpreună cu el îl acompaniau vocile celor înghesuiți în ceainărie. Mi-a rămas dragă seara aceea, era frig și toamnă urît afară, și înăuntru cald ca într-un transsiberian înmiresmat de samovare. Și era muzica aceea desprinsă chiar ca dintr-un film rusesc, cu studenții aceia care probabil că nu se cunoșteau cu toții, dar cîntau din toți rărunchii ca să impresioneze zeii.
Și ieri a fost urît și ploaie și zloată, și în restaurantul în care ne adunasem să sărbătorim doctoratul Oanei s-a așezat la pian un domn mai tînăr decît părea la chip, cu niște mîini parcă prea mari și neinspirate, a început să cînte într-o lege pe care nu o știam, cu privirile aruncate cu bucurie dincolo de ploi și toamnă, cînta și se iubea cu pianul acela, de parcă ascultase prezentarea discursului erotic literar, îl transforam în muzică, a cîntat balada lui Porumbescu la pian, doamne, ce minune de zi, ce minune de încîntare, a cîntat ca Novecento pe vapor, era restaurantul acela vaporul lui, îi vorbea tatălui plecat cu mult timp de la noi, îi vorbea unei femei pe care a iubit-o demult, sau uneia pe care nu a cunoscut-o niciodată, îi vorbea și rîdea, l-am văzut cu o bucurie de copil care visează prin somn, sau de înger care mănîncă un măr rotat, un domn bătrîn pe dinafară și atît de tînăr la pian, cu niște palme enorme, cu care acoperea secole de muzică, un domn disponibilizat cu 3 ani înainte de pensie, care ducea lipsa pianului lui, a melodiilor lui, a doamnelor cu blăni argintate pe umeri care le lăsau să cadă pe scaun atunci cînd erau invitate la dans, femeile regine, femeile balerine care dansează și uită de cratițele la care le-a condamnat istoria, le văd dansînd pe toate aceste femei în restaurantul în care nu dansează nimeni, mă gîndesc la femeile cu condamnare silnică la bucătărie, la bucătăria-iad mă gîndesc, acolo unde focăresc în neștire oale într-o forfotă mai puțin artistică, din bucătăria restaurantului năvălesc mirosuri de fripturi înăbușite în vin, păstăi cu usturoi, și dincoace pianul îmbrățișat cu modestie, pasiune și dedicație de Dragoș, Dragoș, fiul lui Alexandru Bidirel, tatăl Horei Bucovinei, violonist legendar..., care la final, în aplauzele puținilor ocupanți de scaune, mese și pahare, a spus că pianul nu era cîntat de multă vreme și că un instrument trebuie din cînd în cînd trezit.
Așa cadou a avut Oana la doctoratul ei, un domn foarte bătrîn cu niște minunate palme enorme, care îmi amintesc de un domn foarte bătrîn cu niște aripi enorme (Marquez).

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...