Treceți la conținutul principal

Un om și pianul său

Scriu frumos astăzi, adică despre lucruri frumoase, pentru că mi-am amintit despre o ceainărie de sub biblioteca cea mare din Iași, un loc altminteri sordid, unde la cele nu mai mult de 5 mese se adunau boem oamenii la ceaiuri, ceaiuri simandicoase și aristocrate, ciocolăți calde din cele adevărate, unde într-un spațiu mic-mic, era înghesuit, culmea!, și un pian. Aveam veșnic bagaje prea multe cu mine și țin minte că abia le înghesuiam sub mesele mici, întotdeauna geanta în poale, și totuși atmosfera era caldă și cu prietenie te ademenea la desfățuri aromatice.
Pline de tineri în jur, sporovăind, gălăgiind cu patos, vibrante dispute de idei te împiedicau uneori să-ți citești pagina, dar îți hrăneau dorul de vorbă, de social, de oameni. Și într-o zi, unul dintre tinerii aceia s-a ridicat de la masa lui, și-a lăsat prietenii dintr-odată tăcuți, s-a așezat la pian și s-a lăsat brusc o liniște calmă. Băiatul cu o chică uriașă de păr negru răzvrătit s-a apucat de cîntat trăsnăi la pian. Mi-l amintesc bine, își făcu loc cu greu la pian, stătea ghemuit deasupra clapelor, nu avea scaun, pînă cînd s-a învrednicit altcineva din preajmă să i-l cedeze pe al său, cînta niște năzbîtii minunate, și dimpreună cu el îl acompaniau vocile celor înghesuiți în ceainărie. Mi-a rămas dragă seara aceea, era frig și toamnă urît afară, și înăuntru cald ca într-un transsiberian înmiresmat de samovare. Și era muzica aceea desprinsă chiar ca dintr-un film rusesc, cu studenții aceia care probabil că nu se cunoșteau cu toții, dar cîntau din toți rărunchii ca să impresioneze zeii.
Și ieri a fost urît și ploaie și zloată, și în restaurantul în care ne adunasem să sărbătorim doctoratul Oanei s-a așezat la pian un domn mai tînăr decît părea la chip, cu niște mîini parcă prea mari și neinspirate, a început să cînte într-o lege pe care nu o știam, cu privirile aruncate cu bucurie dincolo de ploi și toamnă, cînta și se iubea cu pianul acela, de parcă ascultase prezentarea discursului erotic literar, îl transforam în muzică, a cîntat balada lui Porumbescu la pian, doamne, ce minune de zi, ce minune de încîntare, a cîntat ca Novecento pe vapor, era restaurantul acela vaporul lui, îi vorbea tatălui plecat cu mult timp de la noi, îi vorbea unei femei pe care a iubit-o demult, sau uneia pe care nu a cunoscut-o niciodată, îi vorbea și rîdea, l-am văzut cu o bucurie de copil care visează prin somn, sau de înger care mănîncă un măr rotat, un domn bătrîn pe dinafară și atît de tînăr la pian, cu niște palme enorme, cu care acoperea secole de muzică, un domn disponibilizat cu 3 ani înainte de pensie, care ducea lipsa pianului lui, a melodiilor lui, a doamnelor cu blăni argintate pe umeri care le lăsau să cadă pe scaun atunci cînd erau invitate la dans, femeile regine, femeile balerine care dansează și uită de cratițele la care le-a condamnat istoria, le văd dansînd pe toate aceste femei în restaurantul în care nu dansează nimeni, mă gîndesc la femeile cu condamnare silnică la bucătărie, la bucătăria-iad mă gîndesc, acolo unde focăresc în neștire oale într-o forfotă mai puțin artistică, din bucătăria restaurantului năvălesc mirosuri de fripturi înăbușite în vin, păstăi cu usturoi, și dincoace pianul îmbrățișat cu modestie, pasiune și dedicație de Dragoș, Dragoș, fiul lui Alexandru Bidirel, tatăl Horei Bucovinei, violonist legendar..., care la final, în aplauzele puținilor ocupanți de scaune, mese și pahare, a spus că pianul nu era cîntat de multă vreme și că un instrument trebuie din cînd în cînd trezit.
Așa cadou a avut Oana la doctoratul ei, un domn foarte bătrîn cu niște minunate palme enorme, care îmi amintesc de un domn foarte bătrîn cu niște aripi enorme (Marquez).

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…