Deși privesc mai îndeaproape și cu mai multă atenție la țara mea, mă îndepărtez din ce în ce mai mult de ea. De înțelegerea ei. Cît despre iubire, ce să spun, mi-e teamă că orice sentiment onest de iubire de țară sfîrșește în lamentabil și derizoriu. Nu ai cum să îți iubești țara, țara asta veșnic aflată cu poalele ridicate, desfrînată și zăludă. Țara asta care îți rîde în nas cu dinții stricați, cu o gură puturoasă din care curg grele și negre lături, țara asta folosită de toți și neiubită de nimeni, folosită și zvîrlită apoi, rătăcită și tulburată, țara asta nu poate fi nici înțeleasă și nici iubită. Pentru că e dezgolită la televizor și în ziare, te îngreunează imaginea sleitului ei trup, din care își tot taie cu toții posesii și averi, într-o demență pe care istoria noastră nu a cunoscut-o pînă acum. Dar mai e o Românie! Așa cum, pe lîngă politicieni mai trăiesc în țara asta și oameni! Mai e o Românie; o Românie care se spală pe dinți în fiecare dimineață, de-i miroase gura a fân proaspăt cosit, a mentă, a iasomie, o Românie sănătoasă și curată, care își spală pletele grele în cascade de munte, care îl salută încă pe Noica ieșit dimineața la plimbare la Păltiniș, o Românie în care Liiceanu nu are editură și Pleșu nu a fost mininstru, o Românie care nu uită nimic, nici pe bătrîni, nici pe actori, nici pe marii săi scriitori aflați într-o mizerie cruntă, o Românie în care Bucurenci își amintește că Brumaru nu are hîrtie de scris, (și Bucurenci o sa își amintească, știu eu sigur!), o țară în care campaniile de curățare a verdelui nu se încheie niciodată, unde toți oamenii merg pe biciclete, o Românie care miroase a cunună de sânziene, o țară în care se prind în horă Ilene Cosânzene și Feți Frunoși, o Românie în care Bote și iubitele lui nu s-au inventat încă, o țară în care nu se fac implanturi, nici de silicoane, nici de neuroni, o românie esențială, care nu are nevoie de majusculă și de recunoaștere europeano-mondială, pentru simplul motiv că nimeni nu îi poate contesta valoarea. România mea esențială.
Noi ne sîntem proprii tătari, venetici, noi și nevrednicia noastră care irosește o țară întreagă. Nu piere cu noi numai țara asta pe care o vedem, piere o istorie întreagă, pier toate gesturile esențiale pe care poporul acesta le v-or fi făcut vreodată. Ne mor morții din nou, îi mai omorîm încă o dată bunicii și eroii, și sfinții, și oștenii și cel breaz și cel viteaz, mai mor de-a valma încă o dată. Mai moare o tură și Ștefan prea sființitul și Vlad prea hulitul, și Cantemir și Hasdeu și Eminescu și Creangă și Istrati și pînă și Păcală și Bulă mai moare o dată. Ne mai mor o dată limba și cărțile, visele și posesiile. O să ne cadă la poker carte rpoastă pe final și ne pierde Gina Pistol Voronețul la masa verde. Ne mor deja codrii și urșii și lupii, vînduți la vînători prohibite. Ne cad sub securi pomii și verdele. Ni se duc bătrînii, tăcuți și cuminți, vorba hulitului poet, în nesimțirea noastră, ne pleacă dorindu-și o savarină din care nu vor mai gusta niciodată. (Vezi promo-ul unei emisiuni în care Bucurenci și Huidu duc unei bătrîne uitate de lume și de cei dragi, savarina la care visa din tinerețe). Ne pleacă și nu ne rămîn nici dureri, nici lacrimi pe obraji, ne rămîn doar poveri neasumate. Ne pleacă bătrînii în mijlocul nesimțirii generale.
Despre plecări voiam să vorbesc oricum. Despre plecări, despre morți, despre morminte și despre bucuria de a fi român. Eu, deși nu înțeleg nimic din țara de la televizor, sau din țara de la servici, iubesc strașnic țara mea de pe obcini, desuet sau nu, penibil sau nu, na!, eu chiar o iubesc. Iubesc țara asta care s-a scremut și a dat albastrul de sub streșinile Voronețului nu ca să crească taxa de fotografiat, sau Tuaregu măicuțelor, ci ca să nu facem nici o deosebire între albastrul cerului și cel al pămîntului. Acum, în octombrie, albastrul de la Voroneț este albastrul cerului de toamnă. Iubesc și venerez pămîntul acesta din care s-a născut Săpînța, un sat uitat și pierdut dincolo de hartă, pentru a cita o emisiune celebră, unde un om a reinventat moartea și viața, probabil fără să o știe. Frumos trebuie să fi fost acest Stan Ioan Pătraș, care a făcut într-o singură viață mai mult decît am reușit noi să facem în 6 generații. Apoi eu și pe sătenii aceștia îi iubesc, pentru mine Stan Pătraș este acest Gaudi maramureșean, un înțelept oriental care ne lecuiește de spaime și de bocete, și parcă rîzînd durerea ne e și mai mare. Săpînța îmi este Barcelona mie, orașul acesta magnific și inteligent care i-a permis, încurajat, construit, executat toate visele lui Gaudi. Gaudi ar fi fost un zănatec frustrat dacă geniala Barcelona nu i-ar fi permis, nu i-ar fi plătit, susținut, dacă zidarii și artiștii și sculptorii și pictorii, și fabricile de țiglă nu ar fi executat tot ceea ce gîndea arhitectul-stea. Stan Pătraș, meșter-stea și el, nu ar fi fost nimic, daca un sat întreg nu ar fi aderat la filozofia lui, daca nu i-ar fi comandat cruci, dacă nu ar fi crezut în această nouă-veche religie. Oare ce or spune preasfintele, preacucernicele, preaînțeleptele fețe bisericești de această luare în derîdere în aparență a morții, a credințelor sacre, acest sarcasm dureros, această baladă continuă a deșertăciunilor vieții.
Politicienilor! Nimicurilor! Becalilor! Președinților! Mergeți la Săpînța! Acolo priviți crucile și gîndiți-vă că vouă o asemenea cruce măiestrită nu vă va sta la cap. Nu meritați osteneala copacului, a tîmplarului, a meșterului, a culorii, a imaginației, de a vă crea un epitaf. Un epitaf pe care să vi-l cînte peste o sută de ani un irlandez minuant, pe o muzică irlandeză minunată. Voi nu! Noi, toți ceilalți, poate, cu puțin noroc și imaginație, o vom vedea deasupra mînei de humă în care ne vom transforma, noi cu toate visele noastre de glorie și mărire, noi cu toată agoniseala noastră cu tot. Așa cum s-a întîmplat cu numele tăranilor falnici din Săpînța, osteniți de trudă și de viață, plecați dincolo în culorile lu iStan Pătraș, tot un fel de Voroneț fiecare cruce făcută de el, uite, am trăit să mă înfior acum văzînd pe youtube epitaful maramureșean cîntat pe muzică irlandeză, ce frumuseți s-au întîmplat vara aceasta la Săpînța și nu am văzut la nici un televizor se vede în schimb DOAR România cealaltă.
Aflu tîrziu despre această minune. Să vină irlandezul să ne cînte în LIMBA ROMÂNĂ a Maramureșului epitafurile de la Săpînța! Ce frumos e, uneori, să fii român! Ce mîndră sînt că am putut fi mîndră de țara mea, în ziua în care, din greșeală, Parlamentul României, refuza să impoziteze pensiile mai mici de 2000 de lei. Dar cum, în România există și pensii mai mari de 2000 lei?? Pacatele mele!
http://www.iconcert.ro/drumul-lung-spre-cimitirul-vesel-la-sapanta.html
voices from the merry cemetery:
http://www.youtube.com/watch?v=KUxJLsXv5hM
http://www.youtube.com/watch?v=Y_-wtXggxJE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Y_-wtXggxJE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=P4evrowqiU0&NR=1
Din pacate o tara se compune din suma individualitatilor care o locuiesc. Asadar fiecare dintre noi stralucim sau murim cate putin, ne uratim si imbatranim, ne uitam in oglinda si ne miram.Suntem un sac mare, plin candva cu mere frumoase si acum stricate. Chiar daca mai pica unul frumos, inevitabil e stricat de celelalte. Parca nu suntem noi, insa ceea ce inveti in fiecare zi si repeti tot de atatea ori e o lectie care s-ar putea sa prinda: Daca te intreaba unul, cetateanul carei tari esti, spune apatrid, e mai sanatos asa...Si n-ai niciun motiv sa-ti fie rusine, culmea!
RăspundețiȘtergere