Treceți la conținutul principal

Eu


Eu nu sunt. Sunt doar cuvintele mele, iar în spatele lor, tot ce am trăit de m-a impresionat suficient ca să intre în cuvinte. Și totuși, ca într-o glifă mayașă pe care nu o pot descifra la curs, cuvintele mele încap uneori în imagini.
Eu nu sunt. E doar Chira Chiralina. Ea este sigur.
Eu nu sunt. Sunt numai cărțile pe care le-am citit.
Eu nu sunt. Sunt numai scrisorile pe care le-am scris.
Eu nu sunt. Sunt numai cursurile pe care le-am ținut.
Eu nu sunt. Sunt doar amintirile mele.
Eu nu sunt, sunt doar copiii mei și studenții mei. Și totuși, iată-mă:





Și asta pentru că mi-a spus Marius că orice femeie ar trebui să-și facă fotografii la patruzeci de ani. Na! Atât m-a dus pe mine inspirația. Pe mine, sau mai degrabă pe cel care a făcut fotografia.




Comentarii

  1. Esti frumoasa, Oana, la 40 de ani :)
    Si asta ti-o spune chiar cel care a facut fotografiile :)
    Pup fata

    RăspundețiȘtergere
  2. ...si mai sunt si amintirile si visele mele, incropite din tot ceea ce nu esti !

    RăspundețiȘtergere
  3. privesc de ceva vreme chipurile acestei fete si intorc monitorul sa-i surprind privirea, pentru a cotrobai o clipa eterna, dincolo de cuvintele puse cu divin mestesug, ...
    Vad o fata frumoasa, o doamna distinsa si o mama puternica. O pup

    RăspundețiȘtergere
  4. Acum ca bunica mea nu mai e, vad ca i-au preluat altii functia de a ma lauda... veridic.
    Multumesc, Mamaie, ca ma lauzi!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…