Treceți la conținutul principal

Scrisoare despre patria mea

Singurătate

Măreție


De-a v-ați ascunselea



Serenitate


Plecare


Întoarcere

Revelație


Inspirație


Maximalitate


Coborârea zeilor


Plecarea zeilor

Dragă Panait,

Am început anul acesta petrecerea zilei de naștere a țării noastre cu ceva zile în urmă, când am luat salariul și am cumpărat oarece de-ale gurii. Eram cu multe sacoșe, era încă o toamnă bună cu noi, și m-am întâlnit cu Jorge pe drum, iar Jorge, cum îl știi, vorbește despre toate în același timp, și uite așa, din vorbă în vorbă aflu despre Ciocio că a publicat volum de versuri. M-am gândit așadar că trăiesc în țara în care poetul se naște necondiționat, iar editurile își fac onoranta datorie de a-l publica, pentru a da sama contemporaneității. În cazul acesta, contemporaneitatea i-a primit prea-plinul liric și i l-a translatat pe corzi de ghitară chiar la lansare, unde menestrel sucevean l-a ”încondeiat” strașnic. Mai aflu ceva mai târziu, când alimentele din frigider se împuținaseră dramatic, de o altă lansare plină de fast și fumuri în capitală. Marele pițiponc național, Bote însuși, lansează carte de minte, inimă și literatură, și cele două evenimente, sincer!, la distanță pe verticală și orizontală, îmi aduce din nou mândria de a fi vecină cu Ciocio și departe de beția lipsei simțului ridicolului. Îl prefer pe vecinul meu de la scara C, deși nu am citit nici versurile acestuia, nici proza autobiografică a celuilalt. Și sper să îmi ajute zeii să nu mă plictisesc niciodată sufient de tare ca să ajung să le citesc.

Dar mă gândeam, Panait dragă, la fetișul acesta al cărții, pe care oamenii l-au convertit în autorlîc, că fetiș nu mai înseamnă că să ai cartea aia, să o ștergi de praf, să o citești în răstimpuri, să o împrumuți cu emoție unui prieten care să o ia din mâna ta cu emoție și să circule fetișul cărturesc de la unul la altul, dar nu, acum fetișul e să ne scriem fiștecare propriile inepții, până și blogul ăsta, Panait, dar eu știu, sunt conștientă că până și blogul ăsta vine dintr-o prea mare semeție, tocmai din partea mea, neiertat fie-mi orgoliul de a mă trece în dreptul celor cu adevărat mari, știu toate astea, și tot mă mir de nemărginita îndrăzneală și nelimitată prostie, de a-ți rândui numele pe o copertă, Doamne!, Panait, între Ciocio și Bote am mai citit niște cuvinte, care mi-au zguduit viața, Panait, îmi trimite Adin niște foi care mi-au rupt bucăți de carne de pe mine, cuvinte ale unei fete care stă și luptă pentru viața ei, și pentru fiecare dimineață luptă cu vitejia cu care noi luăm hotărârea de a ne schimba locul de muncă, sau casa, sau hotărârea de a ne petrece vacanța de iarnă în Transiberian, Panait, am primit cuvintele ei, o proză caldă și înțeleaptă, fără ifose, fără fandoseli livrești, cuvintele ei despre această luptă, cuvinte fără glorie despre o luptă eroică, individuală, peste care se așterne pacea unui bun-simț și o modestie imaculată, Panait, din mailul acela mi-am luat emoții mari și am plâns, și mergând de la catedră înspre sala 54 unde urma să vorbesc despre epopeea medievală, am descoperit un mare adevăr, pe care și Beowulf, și Siegfried, și Cid ni-l tot spun și noi nu pricepem. Nici eu nu l-am priceput decât citind mica epopee a acestei fete țintuite la pat, cu privirile aruncate dincolo de o fereastră, dincolo de un oraș, trăind o epopee mică, individuală, care pare meschină din perspectiva istoriei mari și atât de impresionantă pentru viața fiecăruia dintre noi.

Tu nu poți să înțelegi, Panait, tu nu ai fost mic niciodată, ți-a fost setea prea mare, tu ai fost, nu te supăra pe mine că îți spun, un Setilă al pământului ăstuia, tu ai secat inimi și cuvinte, ai secat dicționarele de sensuri, ai secat oamenii de lacrimi, tu ai fost, Panait, un chirurg care ai tăiat trupul femeii cu cuvinte, i-ai scos inima, te-ai uitat în fiecare colț al ei și ai construit-o apoi pe Chiralina, i-ai pus vreo trei inimi în trup, ai cusut-o și i-ai suflat aer în nări. Ce spun eu aer, Panait!, sete i-ai suflat și ei în nări. Tu nu poți, dragul meu Panait, tu nu poți să înțelegi oamenii ăștia ca mine, oamenii ăștia care nu vor pământul și dreptatea absolută și adevărul absolut, și frumusețea și iubirea, și pe astea toate ai vrut tu să le demonstrezi, Panait, uite asta e diferența între mine și tine, eu sunt un om normal, eu vreau să supraviețuiesc, eu vreau bucuriile mele mici și meschine, fericirile mele egoiste, în timp ce tu voiai fericirea globală și bunăstarea universală, Panait, dragul meu visător! Tu chiar ești Zorba! Noi nu suntem Zorba. Și nici tu nu ne poți transforma în Zorba. Nu îi știm dansul. Nu știm să cântăm nici la balalaică. Și totuși, Panait, ne trăim cu toții epopeile mici și pentru idealurile noastre mici consumăm tot atâta energie ca și tine, ca și Siegfried, ca și Cidul. Panait!  

Ei, dar să îți spun despre ziua de astăzi, Panait. Ziua de astăzi a fost pregătită cu mult timp înainte, dincolo de aparițiile editoriale pe care le-am menționat deja, dincolo de cuvintele trimise de Adin și scrise de prietena lui, a venit ziua României. 

Ieri a hotărât să sărbătorim cu Marius un an de Măr. Nu am apucat să își spun despre clubul de fotografie Mărul, pe care l-a visat Marius. Și nici despre revelația pe care Marius mi-a dat-o fără să știe, fără să bănuiască, atunci când într-o zi în care îmi căzuse cerul în cap, la propriu, ne-a dus pe toți pe Runc, unde a apus soarele într-un spectacol pe care nu l-am văzut și nici bănuit vreodată, atunci au pus zeii pe cer toate culorile, nu lipsea niciuna, era un cer de inspirație artistică impecabilă, atunci mi-am dat seama că măreția umană nu are nimic de-a face cu armonia celestă, am știut atunci că toată frumusețea ne vine pe pământ din ceruri.  Atunci m-am înțelepțit, și atunci, Panait, mi-am desfăcut aripile și am plecat în curcubeul de deasupra mea, aripile mele albe s-au contaminat de culori, de dramatism, de lupta nesăbuită a luminii cu întunericul, am revenit în plină noapte, Panait, și aripile nu imi mai erau albe, erau portocalii și roșii și rubiniu și roșu brun și întuneric, Panait, mi s-au colorat aripile la apus. Marius nu știe nimic. Am avut grijă să îmi acopăr aripile, le-am închis din nou cu lacăt. Va vedea acum și va ști că în timpul plecării soarelui eu mi-am plâns toate plânsurile și am fost de atunci capabilă să râd, Panait, să zâmbesc, măcar. Dacă nu era Marius, atunci aș fi stat în casă și aș fi ratat un sentiment eroic. 

Marius a adunat în jurul lui ca o cloșcă, o puzderie de pui galbeni și minunați, niște copii care văd minuni și frumuseți în jurul lor, îmi sunt dragi, mai cu seamă atunci când le văd lucrările, când îi văd ce frumos decupează realitatea. Ei sunt - și ei - niște români foarte frumoși. De care sunt foarte mândră.  

Astăzi, Panait, la mine în inimă s-au întâmplat următoarele:

  1. I-am văzut din nou modestia exemplară a lui Iustin Capră. Sunt mândră de el.
  2. La televizor am văzut o doină a lui Leșe pe care UNESCO a inclus-o în patrimoniul lor. Aș vrea să merg la concertul lui. Nici un român nu are voie să moară înainte să asculte o doină de-a lui Leșe. 
  3. Mihnea a cântat din nou noi suntem români. Nu îi mai spun să tacă.
  4. o gimnastă l-a făcut pe antrenorul ei să plângă, câștigând aurul la bârnă, o fată crescută de antrenori, pentru că mama ei e plecată la muncă în Italia și ea e firavă și micuță ca o balerină de porțelan din acela scump. Sunt mândră că ascult imnul țării mele la festivitatea de premiere.
  5. la televizor apar români dragi și minunați. Sunt mândră că sunt din familia lor
  6. îl văd într-o cameră micuță a Spitalului Marie Curie pe marele chirurg Alexandru Pesamosca, și el într-un pat, un om care a operat zeci de mii de oameni, care a fost considerat un sfânt, îi spune reporterului: ”Dacă ai ști ce dorințe infime am! Atât îmi doresc, la ora șapte dimineața să beau o cafea”. E înconjurat de desenele și scrisorile copiilor și adulților pe care i-a operat. Începând din 1984 nu a mai părăsit spitalul. Dorea să fie marinar și a sfârșit prin a fi un sfânt. Promit să merg să îi fac o cafea și să îl ascult. O să îl ascult până o să obosească. Am fost mândră că aparțin aceluiași neam ca el.
  7. Sunt mândră până și de Ciocio, nu pentru cartea pe care nu i-am citit-o, ci pentru meniul lui care a făcut înconjurul yahoo-ului. Eu am primit-o de la un corporatist din Brașov.
  8. De Bote nu sunt mândră. Dar el chiar nu contează. Pentru că am avut atât de mulți profesori minunați de la care mi-am luat lecțiile și cursurile de mare importanță și care îmi vor asigura o doză de înțelepciune pentru tot restul vieții. Îți voi vorbi în scrisoarea următoare despre profesorii mei. Mi-a făcut Marius poftă atunci când vorbea despre Profesorul Roșca, profesor de matematică, mi-a făcut poftă să scriu despre toți oamenii care m-au format. Și Marius mi-a fost profesor. Și tu, Panait, ești unul dintre ei. Toți oamenii care mi-au trecut prin viață mi-au fost profesori.

Astăzi, Panait, la mine în oraș, s-au întâmplat următoarele:

  1. Tot orașul și-a cumpărat Jurnalul Național, ca să vadă cum veninul humoreanului păcălit de vulpea pe care o vâna, se varsă asupra mocăniței din Parcul Dendrologic. Mocănița asta face diferența dintre Regat și Bucovina, a existat Mocăniță la Voroneț și sunt mândră strașnic să o văd pufăind morocănoasă prin Ariniș. Mă enervează ciudoșii! Mă bucur să văd cum copiii mei s-au grăbit să se urce în vagoanele neurnite, cântând de zor și cu mare chef să o vadă mișcându-se ca o bătrânică sprijinită în baston. 
  2. Sunt mândră și de Mocănița din orașul meu!!!

Panait, pentru tine, pentru că tu ești plecat și la mine în oraș nu ai ajuns niciodată, uite îți povestesc eu cum e, poate mai spui și altora care sunt prin preajma ta interesați. Și ca să vezi minunățiile de aici, îți trimit cerul în fotografii, în care se oglindește tot ce e mai bun și mai frumos în noi.

României, și ei, îi aduc în dar de Ziua Ei, cerul acesta, revelația aceasta, cărarea pe care vin zeii în vizită la noi și cealaltă prin care coboară humorenii pentru că le miroase a păstrăv afumat în cobză!

Bun venit, zeilor, acasă! Bun venit humorenilor acasă! Iar tu, om de Dunăre, vino și tu și domolește-ți setea cu toată apa rece a Moldovei, să-ți astâmperi setea!


Cu drag, a ta,

Chira Chiralina, acum cu aripi atât de colorate

Comentarii

  1. Pozele, vreau pozele, e singura certitudine despre Romania! De ce ne ascundem zeii?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin