Treceți la conținutul principal

Revolutia din departare, jurnal de lectura. Prima parte


Sunt în tren, mi-am luat de acasă o culegere de povestiri medievale chinezești. Trebuie să termin cât mai repede cursul de literatură comparată și mi-a rămas literatura chineză de dibuit și ordonat. Și, în general mă gândesc la prea multe proiectele mele care nu mai apucă să se concretizeze din idee în fapt; trebuie să nu mă mai împrăștii într-o mie de cărări. Mă întorc de la București și am loc la geam într-un vagon boieresc, aproape regal, cu pluș verde pe scaune și mese între scaune. O fi fiind și priză pentru laptop? Aleargă Bărăganul în sens invers, e pudrat de zăpadă și măturat de vânturi. Zâmbesc gândindu-mă la banalitatea descrierii de mai sus. Nu îmi vine alta.

Am trecut pe la editură, pe la Curtea Veche, și am luat cu toată emoția cele două volume din Revoluția din depărtare. Am fost la nivelul așteptărilor mele cu privire la această experiență: e primul volum în care îmi apare... o proză (oare să îi spun proză?); mă amuză și acum lipsa de noțiune tehnică pentru propria mea scriere. Ar fi oare mai bine confesiune, ținând cont de faptul că nu cred în obiectivitatea confesiunii, mă întreb până unde poate merge exercițiul ficțional, cât ai voie să croșetezi în bucle adevărul? Sfârșesc prin a-mi răspunde că... nu există întrebare mai imposibilă decât: Ce este adevărul?

Sunt în tren și renunț la îndărătnicia cu care mă implic în literatura chineză. Cedez implusului și mă reped asupra volumului Cristinei Hermeziu. Mă reped la copertă și gest implicit scormonesc în căutare de fotografie a autorului. Deschid coperta a treia și, Doamne!, îmi dau seama că eu o cunosc pe Cristina. O privesc mai atent în speranța de a descoperi de unde o cunosc, unde oi fi văzut-o. Decid că e altfel decât o conturasem eu în lunga corespondență prin care ne-am legat de cartea ei. Oare de unde o știu? Oricum, nu mă așteptam să fie blândă. O credeam sonoră și aprigă. E altfel și zâmbesc gândindu-mă cum ar fi fost întâlnirea noastră.

Ovidiu Ivancu

Alerg spre cuprins și îl găsesc pe Ovidiu. Dar eu pe Ovidiu îl cunosc! De fapt nu îl cunosc, dar îl știu. E lector de limbă română în India. Corespondez cu el, îi citesc blogul. Pe el nu trebuie să îl caut pe net: îl caut în lista de prieteni, de fapt nu îl caut, îl știu acolo. De la Ovidiu am învățat , mai tânărul decât mine: Ovidiu, am învățat că nu avem ce să îi cerem României pentru că e mică, România e în fașă, nu i-a tăiat încă nimeni moțul, pentru că România încă nu are... 100 de ani. E un fapt absolut evident, numai că nu m-am gândit niciodată în termenii istoriei mari, normal că nu ai se să îi ceri unui nou născut. România a supt la sânul mamei, și pentru că nu a știu exact cine îi e mamă a supt la mulți sâni lapți (hahaha! strașnic plural) materni, încă nu face la oliță, România încă nu știe să vorbească sau să meargă, normal că nu știe să se poarte, dar e fericită. E în prima ei copilărie și ar terbui să fie fericită. Jucăriile ei suntem noi, și ca orice bebeluș, România e drăgălașă și scumpică, poate fi sadică, ilogică, nevolnică, inferioară, pitică, plânge des fără motiv. României abia i-ai trecut colicii. Abia i-au ieșit dinții de lapte, și nu toți. Nu se șterge nici la gură, nici la fund, nu are reguli, nu se supune niciunei autorități: când îi e foame plânge, când îi e sete plânge, când îi e somn se culcă. Ce departe suntem de limbajul articulat! Poate după ce o să împlinească 100 de ani.

Toate astea mi s-au revelat după ce mi-a spus pe mess Ovidiu simpla frază: România nu are nici măcar 100 de ani! Drept. Și acum îl găsesc pe Ovidiu în volum. Mă reped direct la paginile lui. Îi recunosc verbul care analizează totul și taie în carne vie. Dar o face profesional, chirurgul literar nu ezită, incizia e minimă, anestezia perfectă. Analiza lui Ovidiu nu doare, te pune numai să te reconsideri și să te disprețuiești un pic pentru că nu ți-ai dat seama înainte de toate axiomele pe care ni le vâră sub nas.

Dragă Lola - Grațiela,

Suntem colege de volum, prin voia Cristinei. Eu, spre deosebire de mulți dintre voi am ținut volumul nu în mâini, ci în brate. Pentru că m-am dus și l-am luat. Până și Cristina mă invidia pentru norocul de a avea volumul în față. Îi spuneam și Cristinei că sper din tot sufletul să mă împrietenesc prin cartea asta cu cel puțin jumătate dintre semnatari. Voia destinului face ca pe vreo 5 dintre aceștia să îi fi cunoscut deja în diferite contexte, dinainte să mă trezesc în aceeași carte cu ei.
Pe tine nu te știu. Nu prea mă impresionează bijuteriile Geaninei Corondan, în general. Nu citesc revistele pentru și de femei, mă enervează ideea femeii Cosmo. Și totuși, dacă bijuteriile sunt făcute de o fată care a plecat la capătul continentului, scrie un blog și e contaminată ireparabil de entuziasm, asta da!, asta e o definiție irezistibilă pentru mine. Vorbeam despre tine cu o prietenă înaltă și frumoasă, cea mai înaltă și mai frumoasă prietenă a mea (e și cea mai bună, dar nu vreau să o alint), de fapt ea mi te-a arătat și mi-a plăcut ce scriai și ce făceai. De aceea, faptul că te-am găsit în volum a fost o perfectă regăsire cu un necunoscut pe care doreai demult să îl cunoști.
Eu din textul tau am inteles multe lucruri.
Știu de pe blogul tău că ai citit articolul din Evenimentul Zilei și te-au cutremurat comentariile. Te-au lăsat siderată și decupajele din textul tău, modul în care ziaristul a ales hrana pentru articol, hrana pentru mesaj.
Să nu te doară comentariile și nici decupajele. Doar știm cu toții că, odată produs, textul nu îți mai aparține și fiecare lector poate face ce dorește cu textul al cărui autor ai fost tu. De fapt tu autor rămâi oricum, numai că lectura aparține fiecărui cititor. Evenimentul Zilei a facut ceva, eu aș face altceva. Textul tău îmi aparține mie. Dar le aparține și lor. Comentariile, însă, ah, Lola dragă, sunt comentariile celor pe care tu i-ai luat cu tine la plecare, cu sau fără voia ta, îi ții dosiți prin unghere și îi scoți într-o dimineață frumoasă și le arăți oceanul, îi așezi la masă, le dai să guste din farfuria ta cu fructe de mare. Comentariile acestea sunt ale vecinilor tăi, ale celor care râd de femeile blonde, ale celor care se laudă că au iubite căsătorite cu alții, ale șoferilor de taxi, cei care de la aeroport până în centru îți spun toată istoria pe care ai ratat-o plecând. Poate că sunt comentariile colegilor tăi de facultate sau de liceu, poate chiar colegii tăi de bancă, sau de birou. Poate ale șefului de personal care îți elibera adeverința de salariu când voiai să faci un împrumut, sau a șefului salarizare care îți vira banii pe card. Sunt – atât de tare mă doare să spun asta – dar sunt comentariile noastre, comentariile pe care nu vrem să le gândim, sau să le auzim, până și părinții noștri poate că le gândesc în serile de singurătate când noi nu am apucat să intrăm pe Mess sau să dăm telefonul săptămânal. Tu să nu te superi pe nimeni. Să le zâmbești în continuare, că poate așa, cu blândețe, vor ajunge și ei să ierte, să uite, să iubească. Știu că e trist că nu am depășit faza salamului cu soia. Dar nu fi tristă. Zâmbește ascultând-o pe Mariza.

Mirela Roznoveanu

Știam textul Mirelei. Când mi-a vorbit prima dată Cristina despre Mirela mi s-a părut una dintre întâmplările acelea revelatorare, care te aștepți să îți schimbe pe veci cursul vieții. Pentru că eu o știam pe Mirela Roznoveanu. O știam dintr-o carte verzulie, Civilizația romanului, apărută la Editura Albatros, o carte pe care mi-am cumpărat-o dintr-un anticariat din Iași, înainte de revoluție, pe vremea când mergeam să fac pregătire pentru admiterea la facultate. Nu auzisem niciodată de Mirela Roznoveanu, dar m-a amuzat numele ei. M-am gândit că musai trebuie să aibă dinții mari. Probabil că acesta este motivul pentru care nu i-am uitat niciodată numele, în ciuda faptului că am dovedit toată existența o memorie absolut jenantă. Nu îmi trebuia mie cartea musai pentru admitere, dar țin minte că am considerat că cei 8 lei erau pe deplin justificați pentru că autoarea spunea niște lucruri absolut incredibile despre Ahile, și altele, la fel de aproape-absurde, despre Odiseu. Citisem Homer și fata asta contrazicea orice teze știute sau descifrabile. Am luat-o de al naibii, numai ca să mă conving că nu are dreptate. Mie îmi era drag și Odiseu și Ahile și nu aveam să permit nimănui să-mi smintească idolii. Voi citi cartea și îmi voi salva eroii. Nu am deschis cartea nici măcar în următorii doi ani, pentru că..., am avut între timp o revoluție de făcut, o admitere de învins. Dar îmi amintesc și acum privirea-mi contrariată aruncată asupra cărții atunci când, la cursul de literatură comparată am făcut epopeea homerică. Am căutat în bibliotecă volumul și citeam din el cu fișa pregătită. Urma să o contrazic și să prezint la seminar câtă nedreptate avea această Mirela Roznoveanu. Numai că nu i-a luat Mirelei mai mult de câteva pagini să mă învingă, să mă convingă, să mă facă să îmi fie ciudă că nu m-am gândit eu la toate lucrurile acelea evidente pe care le spunea ea. Am sfârșit prin a sublinia fiecare frază. Ca să nu chinui prea tare cartea, am început pur și simplu să invăț din ea. Pentru că nimeni nu mi-a recomandat în facultate cărțile ei, pentru că nu auzit pe nimeni vorbind despre ea, Mirela Roznoveanu este descoperirea mea. E a mea, pentru că eu am cumpărat-o aproape fără să vreau, am ajuns să o iubesc pentru că a vrut ea, am ajuns mai apoi să gândesc și să predau literatura ei. Între mine și Mirela Roznoveanu e o relație de discipol maestru, de călugăr care se asigură că cineva îi păstreză în urmă prezența. Pentru mine Civilizația romanului a fost manualul care m-a învățat să citesc literatura, să scormonesc, să întorc un erou cu picioarele în sus, să îl scutur ca să văd ce mai rămâne apoi din el. Mirela m-a învățat să predau literatura comparată și astfel mă vor înțelege și studenții mei care se plângeau că le sfărâm idolii: nu eram eu, era Mirela care îi sfărâma prin mine. Și amândouă așteptăm de la studeții aceștia să își reconstruiască eroii lecturilor lor, nu cei decupați din clișee și legende. Am așteptat continuarea Civilizației romanului așa cum încă aștept continuarea dicționarului de termeni literari al lui Marino. Și anul trecut continuarea a venit: noua ediție, o altă carte, de fapt, care încă așteaptă să scriu despre ea.
Am hotărât încă de atunci că această Mirela Roznoveanu nu mă va dezamăgi niciodată. Acum când îmi este atât de apoape nu pot decât să mă bucur că m-am lăsat purtată de ea prin faldurile literaturii comparate. După mine Mirela este profesorul absolut de literatură comparată. Civilizația romanului ar trebui transformat în manual obligatoriu. Așa cum e Wellek și Warren pentru teoria literaturii.
Redau aici cu un pic de nesimțire - recunosc - prima scrisoare pe care am îndrăznit să i-o trimit:

Draga Mirela,

Te privesc acum pe youtube. Nu te-am văzut niciodată și nici nu mi te-am imaginat. Îmi era suficient nervul tău din Civilizația romanului, vol I. Rădăcini. Nu am încercat niciodată să aflu lucruri despre tine. Asta din ignoranță și nesimțire poate. Eram convinsă că ești tânără, conferențiar pe undeva, alesesem Timișoara, pentru că mi s-a părut întotdeauna mai deschisă și mai teafară la minte. Deși nu excludeam posibilitatea de a fi vreun personaj deja canonizat prin axiologii care mi-au scăpat mie din mână. Așa o cocoană simandicoasă, clocotind de tinerețe în analiză. Am decis că te admir indiferent de statutul tău socio-didactic. Nu îmi imaginam că stai la vreun birou prin minister, așa că exercițiul admirației curgea nestingherit. A trecut vremea și am hotărât că musai trebuie să fii profesor universitar pe undeva, că se bat armate de studenți să te audă predând, ce altceva, literatură comparată. Deja îi invidiam pentru șansa asta. Te și vedeam aruncându-i pe dragii de studenți în valurile înalte ale incertitudinii hermeneutice, trântindu-i în talazul înalt al textului răscolit. Te vedeam amuzată la vederea imaturizării interpretative. Știai că și lor, ca și mie, dușul răscolitor îi va transforma în oameni care gândesc și de aceea citesc!
Și, deodată văd un articol de-al tău, tăios ca tot ce scrii, în care spuneai că nu ți-ai putut da doctoratul în țară. Dădeai nume. Povesteai scene jalnice, cu protagoniști arhicelebrisimi, poate de aceea cu atât mai lamentabili. Atunci te-am căutat și te-am găsit specialist în drept. M-a usturat sufletul. Și atunci, și acum. Mă simțeam vinovată că eu predau obiectul pe care l-am învățat de la tine, și tu nu. Că tu nu ai încăput în țara asta. Că tu ai fost exclusă, centrifugată de sistem. Noi nu te-am putut include și ai plecat pentru a preda drept american.
Eu am predat literatura comparată așa cum m-ai învățat tu; fără să știi mi-ai fost incontestabil maestru. Un maestru pe care îmi era constant ciudă, că vorbea despre ideile mele într-un mod mai coerent, mai clar, mai consistent decât aș fi putut-o eu face vreodată, cu cuvinte mai frumoase decât ale mele. Am recomandat toată viața studenților mei cartea ta despre literatura începuturilor.
Mi-am dat doctoratul într-o recitire a lui Istrati, dragul meu Panait. Se pare că am învățat ceva de la el (te simt atunci când spui că ești scriitor român, indiferent pe unde te-ai afla). Mi-am înșfăcat cei doi copii și am plecat de una singură la 38 de ani din Romania fiind convinsă că Civilizația romanului este singurul manual de literatură comparată din Romania. Că așa ar trebui ingurgitata, digerată, expulzată literatura către studenți. Aș vrea să mă văd în stare vreodată să îți trimit volumul meu din Civilizația romanului, luat la întâmplare dintr-un anticariat, o cărticică verde, în care am subliniat frază cu frază. A fost un adevărat roman pentru mine volumul tău comparat,o ficțiune a lecturii ideale. Îl consider până azi o carte sacră. Mi-aș dori să îl vezi ca să înțelegi cât de drag mi-a fost. Tot timpul m-am considerat mai frumoasa (literaturicește vorbind) decât colegii mei: eu citisem cartea ta. Și cu siguranță cu mult mai deșteaptă.
Nu vreau să îți aduc elogii deșănșate.Și dacă sunt exaltată, să mă ierți. De la zodie mi se trage. Și de la refuzul maturității. În măsura în care sunt exaltată sunt și sinceră. Privesc acum interviul tău din 1996, apărut în România. Mă întreb de ce oare te-ai întors atunci în țară?
Cum poate deveni un comparatist în țara lui, specialist în drept în altă țară? Înțeleg că a fost o chestiune de supraviețuire. Dar mă doare că ai ucis în doamna Roznovschi talentul uriaș al Mirelei Roznoveanu care se dezlanțuia asupra epocilor, temelor, simbolurilor, lumilor, geografiilor, ideologiilor, le descompunea, le recompunea...
Mirela... Nu știu cum arată dreptul... Nu cred în el. Îmi pare rău. Mi-am făcut însă, cât de cât, o idee despre comparatismul literar. Atâta cât să știu că tu meritai să ne argumentezi contradicțiile. Tu te-ai născut comparatist. Te-a învins istoria! Poate că menirea mea fusese să rămân eu să predau literatura comparată în țară, și plecând te-am dezamăgit.
Am predat literatură comparată. Spuneam că Ahile e un laș, Mirela, așa îmi începeam cursul despre Iliada, și studenții se năpusteau, o studentă care mi-a devenit între timp prietenă, mi-a spus la finalul cursului că nu am dreptul să le fărâmițez idolii și modelele. I-am spus: "Dar ți l-am dăruit pe Hector! E mai aproape de noi, e om, aparține acestei lumi! Ahile e un semizeu nefericit condamnat să semi-existe între două lumi, niciuna dintre ele nu-l încape. E prea bun pentru lumea pământeană, e insuficient de nemuritor pentru lumea zeilor. Zace suspendat undeva între umanitate și divinitate. E trist! În timp ce Hector iubește și e om, și e cald... lui Hector îi e frică, așa cum îți este și ție, și mie..." Vezi, am vorbit cu cuvintele tale. Țin minte și locul din pagină unde se afla impecabila ta demonstrație. Nu mi-ai lasat nimic de gândit. Ai spus tu totul. Dar știi ce mi-a răspuns prietena mea de acum, studenta mea de atunci?: "Ăsta e eroul TĂU. Eroul meu era Ahile! Pentru căa reprezenta șansa la evoluție. Hector nu mai are ce să dobândească. El e maximal în rândul oamenilor. Șansa lui Hector la evoluție era Ahile. Și Hector a ratat-o."

Mirela... Pentru că disciplina se numea Literatură Universală și Comparată, studenții denumeau cursul LUC. Și mie îmi plăcea denumirea asta. LOOK, cursul, era o privire aruncată asupra lumii, doar una dintre toate privirile posibile. Eu le-am ales pe cele învățate de la tine.

Trăiam în literatura comparată... acum predau gramatica limbii romane. Pentru studenți străini. Explic pluralul neregulat, excepțiile conjugării a I-a. Dar visez noaptea cu eroii mei și ai tăi. Doream numai să îți spun că, indiferent dacă mâine vei lua Nobelul pentru știința dreptului sau a informaticii, pentru mine ești singura autoritate în literatura comparată pe care o recunosc în România. Tu m-ai inspirat să construiesc propriul meu model de lectură, pe care am denumit-o lectură alephica.
S-au potrivit zodiile în ața fel încât acum citesc textul tău despre revoluție, din volumul la care lucrează Cristina Hermeziu în Franța. Vom fi colege de pagina cumva și mă simt onorată și mândră să stau alături de tine, chiar dacă undeva foarte, foarte în spate.
Calculez cu frică vârsta ta și nu știu cum naiba, eu te știu o leoaică tânără și aprigă. Așa să și rămâi.
Pe de alta parte te admir și îmi trântesc pălăria în colb dinaintea ta.
Nu știu cum va arăta viața mea de aici înainte, și nici legătura mea cu literatura comparată nu stiu cum va evolua. De aceea vreau acum să îți fac semn de pe malul acesta al oceanului, dintre spanioli, îți fac semne și îți spun ca să știi că ai fost profesorul meu de literatură comparată, chiar dacă nu ai predat niciodată disciplina asta. Nu singurul, dar cu siguranta cel mai eficient profesor.
Îți doresc mai multe lucruri decât îți poți imagina, printre altele îți doresc să rămâi tânără, să te bucuri de exilul tău care te-o fi despărțit de multe.

Să fii fericită!

Comentarii

  1. Oana, hai ca mi incuriosisci, zau ! Aflu tarziu despre Ahile al tau (te-ai lasat indusa de incipit - greseala de tinerete!). Cu Hector, fratele meu (si la bine si la greu) am votat si eu pana la 40 de ani ... dar azi, trecut de panta insorita a celor 80, un singur nume imi strange inima din toata Iliada: PRIAM. Doar Priam nu as vrea sa fiu, in orice viata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna ziua. V-am admirat (in textul din cartea Cristinei Hermeziu) talentul literar, imaginile, personajele, alaturarile de cuvinte - bijuterii de exprimare pe care le caut si ma bucura cand citesc literatura. Ma intrebam daca aveti carti publicate (fictiune); mi-a place sa le citesc. Felicitari!
    Ma numesc Oana Barsan; am un mic text in aceeasi carte. Mi-ar place sa ne cunoastem, daca veniti la Paris (oanadbarsan@yahoo.fr)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…