Treceți la conținutul principal

Revoluția noastră de atunci


A pleca din România : o fatalitate? Confesiunile incomode a 30 de tineri români plecați după 1989 în lumea largă sunt reunite în volumul Revoluția din depărtare de Cristina Hermeziu, apărut în februarie 2011 în colecția Actual la editura Curtea Veche.

După 1989 tinerii din România au plecat masiv. Cum, de ce, în ce condiții și cu ce preț ? Ce rămâne din identitatea de român, la 20 de ani de la Revoluţie şi la mii de kilometri depărtare de ţară? Ce rămâne din Revoluție, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetăţeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce faţă arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluţie, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriaţi?

În decursul unui an de zile simbolic — 2009 — Cristina Hermeziu a întâlnit români, le-a ascultat poveștile și a schimbat pe internet 500 de mesaje pe această temă. Subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Cele 30 de mărturii strânse în volumul Revoluția din depărtare (Curtea Veche, colecția Actual) constituie un eșantion viu dintr-o tulburătoare arhivă virtuală, cea a neobositului exod românesc pe ușa deschisă de Revoluție.

Volumul Revoluția din depărtare a apărut cu sprijinul Institutului Român de Istorie Recentã (IRIR).

Semnează texte : Robert Adam, Graţiela Andrei, Dan Arvinte, Alexandra Badea, Iulia Badea Gueritée, Oana Bârsan, Marina Andreescu Camboulives, Mircea Cantor, Mihaela Fiordean, Monica Heintz, Rodica Ieta, Maria Ioniţă, Ovidiu Ivancu, Alexandra Jivan, Cristina Hermeziu, Ioana Lungeanu, Tiberiu Mustaţă, Iulian Nistea, Ciprian Popescu, Tatiana Pyper, Mirela Roznoveanu, Andreea Scarlat, Şerban Smadici, Denise Georgiana Spiliopoulos, Dolores Steinman, Daniela Stimeriu, Corina Şuteu, Raluca Ursachi, Ioana Violet, Oana Ursache.

Adrian Cioroianu : Pentru cititor, nu garantez deloc o lectură uşoară, nici tonică şi nici cu happy end obligatoriu.( …) Rememorările unora sunt banale, ale altora sunt veritabile scenarii de film, altele par fragmente de romane noir. Dar, peste toate, există o încercare comună: aceea de a găsi o explicaţie pentru acea revoluţie consumată individual în depărtare de ţara natală. (…) volumul propus de Cristina Hermeziu — şi de interesanţii săi coautori — este nu numai un pas în direcţia bună, ci şi un pas mai sus: adică în sensul în care românitatea nu doar va fugi de ea însăşi, ca până acum, ci va găsi şi un moment de reflecţie calmă, pentru a lua ceva distanţă de propriile-i clişee, pentru a privi spre sine şi a încerca să se redescopere, înţelegându-se ceva mai bine.”(Prefață, Revoluția din depătare).

Doina Jela : „Mi s-a părut că la nivelul anului 2011, cele două teme ale culegerii de confesiuni propusă de Cristina Hermeziu și apărută acum sub titlul Revolutia din depărtare, sunt adevărate obsesii nu deajuns de conștientizate, în discursul public de azi şi în mințile noastre ale tuturor. Ele sunt fireşte: 1. exodul de neoprit al tinerilor intelectuali din România, imediat ce graniţele s-au deschis; 2. mirajul şi frustrările a ceea ce unii refuză să numească "revoluţie", preferând în cel mai bun caz termenul de "evenimentele din decembrie 1989". Dacă parcurgerea acestor confesiuni limpezeşte cât de cât orizonul celor care şi le pun şi-i determină pe cei care nu şi le pun să o facă, eu, ca responsabil al colectiei Actual, de la editura Curtea Veche şi ca redactor al cărții, sunt mulţumită.”

Cristina Hermeziu : „Am învăţat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că ştirile sunt despre politicieni şi vedete, iar reportajele — cele care îţi taie răsuflarea — despre oameni obişnuiţi. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunşi pe culmi de notorietate — oricum dai peste ei —, ci pe românii plecaţi de acasă, dispuşi să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieşire radicală pe uşa deschisă de Revoluţia din 1989, dintr-un spaţiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveştile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ţine liberi, pentru că îşi cară istoria/revoluţia după ei, dar nu mai aparţin total niciunui loc. De cele mai multe ori,e o fugă din propria țarã pânã la capãtul lumii pentru a o iubi mai bine. »

Cristina Hermeziu este jurnalistă şi traducătoare. S-a născut în 1971 la Iaşi. Este licenţiată a Facultăţii de Litere. Între 1996 şi 2004, este realizatoare de emisiuni la TVR Iaşi, reportajele sale fiind distinse cu numeroase premii. În 2005, obţine titlul de Doctor în Filologie, cu teza Expresivitate şi persuasiune în limbajul televizual. Între 2004 şi 2006, este cercetător bursier la Universitatea Paris II şi Institutul Francez de Presă. Colaborează cu RFI la emisiunea „Kiosque”, publică articole în Courrier Inter­national şi studii de teoria comunicării în Hermès (CNRS). Corespon­denţele sale de la Paris sunt publicate de Evenimentul zilei, Dilema veche, Observator cultural, Opinia studenţească, Suplimentul de cultură. Din 2004, s-a stabilit la Paris.

http://www.curteaveche.ro/Revolutia_din_departare-3-1183

http://irir.ro/wp/

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…