Japonezii nu plâng

Noi așa știm. Că japonezii nu plâng niciodată. Cel puțin bărbații. Nu plâng nici în cărți, nici în filme, nici la știri. Știm despre ei că sunt altfel decât restul oamenilor de pe pământ, au o rezistență, o disciplină, o determinare, o încăpățânare istorică. Relieful, sufletul, arta lor, toată societatea japoneză este o împotrivire. O sfidare a logicii și așteptărilor. Ei da, pentru că sunt altfel, nu ne imaginăm despre ei că plâng.

Depind de CNN. Nu mai suport talk-show-urile noastre. Consum imagini și povești de-a valma. Și, consternată, văd că japonezii plâng. Ceea ce li se întâmplă lor, ceea ce ni se întâmplă de fapt tuturor este destrămarea unui mit, mitul unei națiuni care trebuie să învingă musai în bătălia cu istoria, cu cosmosul, cu calendarul Maya. Destrămarea exemplului pozitiv că se poate, că omul poate îmblânzi, că dacă e deștept îl ascultă și vântul și cerul, și pământul. Și apa.

Japonezii plâng. Îi văd plângând cu discreție, cu un bun simț cosmic eradicat din alte societăți. Îi văd plângând și mă cutremur. Plâng ei și plânsul nostru. Un bărbat merge cu bicicleta, fără aură melodramatică, merge cu bicicleta așa cum merge orice omul prin destinul său, nu își smulge părul din cap, disperarea lui e demnă și calmă, dar merge cu hotărâre printre ruine, printre foste localități, prin haos și își caută soția. Mai are în mână doar două fotografii ale ei. În nici una nu zâmbește. Dar în ambele e senină și frumoasă. Din seninătate îi și vine frumusețea. Ea pare aproape. PAre ascunsă după un fost acoperiș, sau un fost perete, sau o fostă scară interioară. Și mie îmi vine să o caut, pentru că îmi imaginez că la sânul ei e seninul și liniștea. Bărbatu lacesta aflat între două vârste se oprește lângă oamenii pe care îi întâlnește, le arată fotografiile și așteaptă un răspuns. CNN-ul trebuie să îmi spună ce se întâmplă cu el. Dacă o găsește. O parte din seninul și liniștea mea depinde de răspunsul lui.

Un alt bărbat își caută angajații. Avea cincizeci de oameni. Îi caută. E singur, umblă cu mâinile în buzunare și încearcă să-și găsească oamenii. După trei zile găsește trei dintre ei. Are lacrimi când de fiecare dată când le strânge mâinile. Lacrimi discrete. Nu curg șiroaie, ci se pitesc pe fugă în colțurile ochilor. Nu rămân niciodată pe obraz, sunt repede șterse și reprimate. Când l-am văzut pe bărbatul acesta am înțeles: japnoezii atunci când nu plâng, plâng pe dinăuntru. Au și ei miorițele lor, și meșterii lor manole, așa, cu ”m” mic, au și ei fluierele lor de soc și de cireș, dar toate plâng pe dinăuntru. Restul energiilor sunt... cărămizi prin care Japonia se reconstruiește. Japonia nu are nevoie de lacrimi pe dinafară, lacrimile nu construiesc nimic. Va veni și primăvara asta sărbătoarea florii de cireș și nu va găsi grădinile, nici aleile, nici covoarele de nisip. Dar și cireșii, și aleile, și parcurile, și liniștea, toate sunt păstrate acolo unde plâng lacrimile pe dinăuntru. Primăvara trebuie să meargă în sufletul bărbatului cu bicicleta, a patronului care în strângerea aceea de mână sunt toți lăutarii balcanici, toate vorbele noastre, toate berile băute în tovărășia prietenilor, toate plamele grele bătute pe umeri. Tot așa cum toată poezia lumii încape în cele câteva cuvinte ale haiku-ului.

Nu cunosc nici un japonez. Dar mama mea are o prietenă minunată, eu nu am văzut-o niciodată: Masako. Masako în fiecare an îi trimite mamei cadoul pentru ziua ei. Lucruri mici în dimensiuni, mici în valoare de piață, uriașe în semnificații. De fapt Masako îi trimite niște semne sacre de la celălalt capăt al lumii. De pildă, Masako nu aruncă niciodată hârtia cu care sunt ambalate cadourile. De fapt nu aruncă niciodată nici o bucățică de hârtie. Nimeni nu a înțeles cum e posibil să păstrezi atâta maculatură. Am înțeles atunci când, într-un an, Maya (așa i-a spus Sânziana mamei când era foarte mică și nu putea pronunța ”Marcela”, a încercat cu ”Mațeia” și pentru că era foarte complicat a ajuns la Maya) a primit de ziua ei un semn de carte care se termina într-o japoneză micuță îmbrăcată în chimono. Brâul minuscul era făcut dintr-o hârtie cu care Maya învelise cu ani în urmă un cadou pentru soțul lui Masako. Nu știam nimic despre ei. Am sunat și la Ambasada Japoniei, pentru că la telefonul lor nu răspundea nimeni. Nu am aflat nimic. Maya a sunat într-una și a doua zi, Masako a răspuns. Erau bine cu toții. Nu se uită la televizor pentru că li s-a recomandat să nu folosească energia electrică decât în cazuri de extremă necesitate. Haideți la noi, le-a spus Maya, puteți sta oricât, mai vorbim, vizitați România, iată o bună ocazie. Cred că propunerea o contrariază pe Masako. Maya, răspunde ea, nu putem pleca. E nevoie de noi aici.

Ați înțeles? Ei nu se puteau salva pe ei, atâta timp cât țara lor avea nevoie de ei toți. Nu poate nimeni lipsi. Primăvara are nevoie de cireșii, aleile, parcurile, haiku-urile lor. Chiar dacă pentru a le vedea din nou e nevoie de atât de multe lacrimi plânse pe dinăuntru. Și numai atunci când sunt prea multe, numai atunci scapă câteva, aproape nevăzute, printre gene.

Eu cred că planeta nu a ales întâmplător Japonia. Planeta trebuia să tușească, trebuia să strănute și a ales Japonia pentru că e singura nație care îi putea ține piept. Din nefericire pentru Japonia. Din fericire pentru toate celelalte națiuni ale planetei. Aș vrea să merg acolo, să fac ceva cu mâinile acestea, să alin, să curăț, să scormonesc, să ajut la ordonarea haosului.

Fără ironie, scot dinăuntrul meu o floare de cireș și o dăruiesc japonezilor care nu plâng. Acum, la sfârșitul lunii martie, când năvălește Sakura și odată cu ea setea de viață.