¡Viva la vida!

Probabil că toți cei care citiți cele câteva cuvinte aruncate de mine pe blog, o cunoașteți pe Mercedes. Ați văzut-o respirând, alergând, râzând, ați îmbrățișat-o și ani la rândul ,de ziua ei, de Crăciun, de 8 martie, i-ați dorit și i-ați urat ani mulți și fericiți, baftă la examene, mult noroc, proabbil că la nuntă i-ați dorit casă de piatră și prunci frumoși. Probabil că a avut parte de casa de piatră, una care să dăinuie, trainică, una care să închidă în ea toate bucuriile și acum toată durerea. Pruncii frumoși îi are, minunați, probabil că atunci când i-a născut (eu nu am putut posta fotografia minunată în care ținea în brațe pe cel mic, pe zeul Thor, nu am putut, mă usturau degetele, mă durea prea mult) i-ați urat creștere ușoară și măcar câteva ore de somn pe noapte. Eu așa aș fi făcut. Probabil că v-ați bucurat văzând că zeii v-au ascultat rugăciunile și mare parte din doleanțele voastre s-au împlinit. Probabil că în rumă cu câțiva ani, puțini, ați adăugat mai mult în joacă urăr...

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic. Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim...

Ce i-aș spune eu Dianei dacă ar fi în dimineața asta aici Cu câteva luni în urmă am primit un mail și în el o scurtă povestire. Povestea cea lungă era a autoarei, mamă tânără care încă mai spera într-o însănătoșire miraculoasă. Pe care ar fi meritat-o, așa cum merită toate mamele. Îmi trimitea o poveste pe care o scrisese într-un salon unde aștepta să vină miracolul. Se hotărâse să scrie în toată perioada aceea de așteptare a miracolului, sperând că scriind nu va pleca. În dimineața asta am primit un mail de la altcineva. Îmi spune mailul ăsta că ar fi bine ca plecarea să ne fie într-o noapte cu stele. Ascultă-mă, Adin (Diana, Adin este un fost coleg de școală și un actual prieten), nu trebuie să fie stele pe cer pentru că oricum ajungem alături de ele, și le vom vedea, indiferent dacă cei rămași pe pământ le vor vedea la rândul lor, sau nu. Ea a plecat fără ca miracolul să se întâmple. A plecat chinuindu-se și luptând, mamă tânără cu trup devorat de boală. Durerile și lipsa de speranț...

Mi-a scris și mi-a spus întâi că îmi va ciopli ea una și voi avea o bâtă ca a bunicului ei. Râd gândindu-mă la mâinile ei pianine, delicate, agere, expresive și mi le și imaginez ținând o daltă. Ceva mai târziu îmi scrie că știe că bunica păstrează toate trei ghioagele și că la câtă supărare mi-a pricinuit, cu siguranță merit și eu una. Pentru supărarea mea pe Diana, desigur că nu ea era vinovată. Eram eu nesigur, după cum sunt de când am cunoscut-o. Mi s-a părut că mă exclude, că nu încap în afara micuței ei ferestre de mess, că... Îmi place să o aud, din când în când. La telefon Diana e foarte serioasă. Își compune o voce țeapănă pe care o dorește distantă și inexpresivă, sau măcar neutră. Spune banalități și e ușor repezită. Nu vrea să se simtă inclusă cu forța într-un spațiu pe care nu îl stăpânește la fel de bine ca ferestrele messului. Diana e zeiță pe mess. Își știe iatacurile și altarurile, se mișcă direct și nealambicat printre caracteristicile acestui tip de comunicare. Spați...

O întreb pe Diana dacă îmi dă mie ghioaga. Îmi zice că nu o are și nici dacă ar avea-o nu mi-ar da-o. Îi sunt străin și plec îmbufnat de pe mess. Și Diana fermecată 4 vca fi o poveste îmbufnată.

Vorbeam ieri cu Diana despre infinituri. Nu de la bun început, la început am vorbit despre trestii gânditoare: - Ce trestiești pe acolo?, am întrebat-o eu. - Nimic te trestiesc doar pe tine, iar eu știu că Diana e bucuroasă că îi sparg monotonia unei zile care promite să fie foarte lungă. - Hai sa te întreb altfel, îi spun. - Ia încearcă. - Tu ce tot scrutezi atât de înaltă pe acolo? - Te cercetez doar pe tine. Trebuie să fac o paranteză. Diana crede că e îndrăgostită. Eu nu știu dacă e. Și din câte îmi dau eu seama, nici ea nu știe sigur. Ce știe foarte sigur e că vrea să fie îndrăgostită și m-a ales pe mine cu totul întâmplător, se grăbea și i-am apărut eu dinainte și ce și-o fi spus ea: sunt suficient de dement ca să îi fac față. Nici acum nu știu dacă avea dreptate. În sensul că mi se pare uneori că citesc o îndrăgosteală autentică în ochii ei, cum ar fi în seara aceea când am dus-o pe deal și am privit îm...

Pe Diana nu am cunoscut-o niciodată. Ar putea fi mai multe persoane pe care într-adevăr le-am cunoscut, numai că întâlnind-o doar în spatele unei ferestre micuțe de pe messenger, nu pot fi sigur de nimic. Știu doar că Diana e foarte înaltă. Mă gândesc râzând că mai toate bunele mele prietene sunt înalte. Zâmbesc complexului meu de inferioritate împotriva căruia am luptat cu determinare tot timpul. Cu determinare, opunându-i, desigur, o anumită doză de nebunie. Mă întreb cum își va găsi Diana o pereche pe măsură și zâmbesc din nou. Pe de altă parte, și ce dacă partenerul ei ideal ar fi cu mult mai scund? La urma urmei, atâta verticalitate în plan orizontal dispare. Eventual și incompatibilitățile. Mă gândesc din nou la mine și râd din nou. Diana este extrem de inteligentă. Un tip de inteligență compatibilă cu a mea, imperfectibilă. Râd mult cu ea în lungile noastre sesiuni yahooistice. Faptul că îmi redă un râs de care îmi era dor, de care primăvara asta nu prea a făcut abuz, îmi in...

Am schimbat fotografia de pe blog. Prea se ofiliseră brândușele mele. Erau pleoștite și... lipsite de tact. Le-am schimbat cu desenul acesta minunat făcut de Sânziana mică, acum vreo... 6 ani, când ardea o poezie sub steluța ei din frunte, fruntea ei de mânză mică și neastâmpărată. Mi-am amintit desenul ăsta astăzi, când Sânziana m-a întrebat dacă viața de pe pământ ar fi la fel fără lună... Îi privesc soarele, floarea și mărul, îi știu poezia: Dintr-un măr roș mic S-a născut un pom pitic Și soarele e uimit Că pomul s-a-mprietenit Cu o minunată floare. Draga mea Zână Gărgăriță, nu cred că viața ar fi la fel fără lună, și nici poezia ta.

En la clasificación universal de los pelmazos, el erudito sobresale por encima de todos los demás. Resulta más insoportable incluso que el pedante. Aunque el pedante sea una figura unánimemente vilipendiada, conviene recordar que, a diferencia del erudito, tiene cierta querencia por hacer el ridículo ante los demás, lo cual acaba provocando la hilaridad general. El erudito, en cambio, ni siquiera mueve a la risa. El erudito es un personaje profundamente irritante. En una tertulia o en una cena pasará por las narices de sus compañeros datos de toda índole que solo una mente enciclopédica como la suya es capaz de almacenar. Hablará con idéntico aplomo sobre el origen de la tabla periódica de los elementos, el canon digital o la nueva narrativa uzbeka, que, como todo el mundo sabe, está de moda. Al erudito ninguna pregunta le sorprende. Incluso sabe qué se cuece en el Comité Federal del PSOE. No se olvide que hay eruditos desviados que malgastan su talento aprendiendo datos absurdos sobre...

Cât de mult am lipsit din cartea mea! Nu îmi vine să cred că am lipsit toată primăvara. Se pare că nu am avut nimic de spus, și ceea ce e și mai grav, nu am simțit nimic. Dar nu e așa. Parcă tăcerea îmi pare mai expresivă decât vorbele meșteșugite. Și am început să îmi tac - expresiv - experiențele. Cine știe cum vor intra ele în paginile vreunei alte cărți. Acum câteva zile mi-am pierdut telefonul. Nu mai pot suna. Nu mai răspund. Trec ore lungi de nevorbă. Nu mi s-a întâmplat de ani de zile atâta tăcere. Și singurătate. Nu degeaba am urât visceral singurătatea... Mi-am dat seama că nu poți fi niciodată singur, că singurătatea îți dă înapoi propriul suflet uitat undeva pe drum, pierdut în timpul goanei teribile spre..., spre nimic. Singură fiind, îmi țin tovărășie. Nu cu mare bucurie, dar cu îngăduință. Nu mi-e bine cu mine pentru că sunt și mă știu și nu mă pot surprinde. Nici amuza. Mi se întâmplă la fel atunci când citesc texte pe care le-am scris cu ceva vreme în urmă, mi se par a...