Treceți la conținutul principal

Diana fermecata 2

Vorbeam ieri cu Diana despre infinituri. Nu de la bun început, la început am vorbit despre trestii gânditoare:

- Ce trestiești pe acolo?, am întrebat-o eu.

- Nimic te trestiesc doar pe tine, iar eu știu că Diana e bucuroasă că îi sparg monotonia unei zile care promite să fie foarte lungă.

- Hai sa te întreb altfel, îi spun.

- Ia încearcă.

- Tu ce tot scrutezi atât de înaltă pe acolo?

- Te cercetez doar pe tine.

Trebuie să fac o paranteză. Diana crede că e îndrăgostită. Eu nu știu dacă e. Și din câte îmi dau eu seama, nici ea nu știe sigur. Ce știe foarte sigur e că vrea să fie îndrăgostită și m-a ales pe mine cu totul întâmplător, se grăbea și i-am apărut eu dinainte și ce și-o fi spus ea: sunt suficient de dement ca să îi fac față. Nici acum nu știu dacă avea dreptate. În sensul că mi se pare uneori că citesc o îndrăgosteală autentică în ochii ei, cum ar fi în seara aceea când am dus-o pe deal și am privit împreună cum săreau stelele în sus de bucurie, unele dintre ele chiar înainte să apară luna. Evident, ea avea stelele ei, eu pe ale mele, din moment ce eram pe mess. Alteori o simt că e stânjenită, alteori că i se pare complicat.

- Atât de înaltă ești tu, că mă vezi tocmai de acolo? sau te pomenești că oi fi fiind eu atât de înalt de mă fac vizibil tocmai de aici?

Așa am început discuția de ieri. Și din motive care nu mai țin de noi, am început să râdem. În hohote, cu mâna la gură, cu sufletul pe tavă, am râs în cascadă. Așa ni se întâmplă de fiecare dată, ne întâlnim pe mess și ne apucăm de râs. De aceea am spus că avem inteligențele compatibile. Asta în cazul în care acceptați că sunt un tip inteligent. E veselă Diana și trestioasă. I se schimbă culoarea ochilor când pleacă, pentru că, adesea, în miezul unei conversații te trezești că a plecat, deși e lângă tine, ea e cu mintea haihui, hălăduiește, uneori pleacă în sus și zboară, alteori se afundă în ape adânci și întunecate. O las atunci, și când mă plictisesc prea tare, o fac să râdă. Ea râde, se întoarce și mi se alătură pentru un timp oarecare. Nu aș putea spune despre ea că e o vorbăreață. E mai degrabă o tăcută, aș îndrăzni să afirm. O inspir eu să vorbească, să scoată toate cuvintele din ea. Îmi place să o văd expansivă. Ador să o aud povestind, îi devorez cuvintele, amintirile, mă apropii de ea, mă confiscă prin invizibile fire, mă face parte a ei. Când povestește, Diana este cuceritoare, deși plecată în amintirile ei, deși înnoată prin poveștile ei adânci, e totuși prezentă. Doar atunci când povestește pot și eu vedea ce vede Diana atunci când pleacă.

Și totuși Diana o ține una și bună, că îi place cum povestesc eu. Asta probabil pentru că nu știe cât de fermecătoare este ea când povestește. Aș asculta-o zile în șir.

În noaptea aceea cu stelele, am dus-o pe Diana într-o căsuță bătrânească minunată, i-am arătat-o prin ochii mei, făceam fotografii și i le trimiteam și ea se îndrăgostea de mine în căsuța aceea. Mă întreba dacă încape în pod, dacă am putea face focul în sobă, îmi spunea că ar putea face scrijele pe plită… Zâmbeam imaginându-mi-o pe Diana la scrijele, zveltă și trestioară cum e ea, minunată, aplecată peste fumul din sobă. E și obraznică. Mă întreabă dacă patul ne-ar ține. Normal că poate fi obraznică, din moment ce situarea noastră spațială o protejează destul de mult. Aș fi curios să văd dacă ar aduce vorba despre pat, lângă mine fiind. La cât e de sălbatică, probabil că ar spune-o.

Eu nu știu dacă o iubesc. Pentru că eu am nevoie de apropiere, iar ea e departe. Mi-e aproape numai pe mess. Numai cand îmi povestește mi se revarsă direct în suflet. În torente. Ca o viitură de cuvinte, imagini, voci, emoții. Și atunci aș putea jura că o iubesc. Mi-a povestit despre bunicul ei, și știu că avea lacrimi în ochi. Zice că era mândru și drept, aprig și frumos. Dar Diana nu spune cuvintele astea, ea descrie niște verbe, și toate adjectivele trebuie să le deduci singur. Eu așa fac. Îmi completez, îmi pun culoarea. Diana povestește niște scenarii, nu vezi filme cu ea, nu auzi muzica, și nici zgomotele pașilor. Vezi numai întâmplarea și trebuie să îți creezi singur contextul. Cred că povestea bunicului ei a fost una dintre cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată. Minimalistă. Diana să nu credeți că aruncă un sac de cuvinte atunci când spune o poveste. Nu. Folosește cuvinte puține și adânci ca apele din care vine. Adânci și întunecate. Dar de o mare strălucire. Și deasupra cuvintelor îi strălucește privirea. Diana nu descrie niciodată nimic.

Uneori Diana mă face să plâng. De pildă când mi-a vorbit despre Ileana Vulpescu. Sau în povestea cu bunici. Și ea îi spunea bunicului ei tataie. Nu știu dacă cu ă sau cu a, că pe mess nu îți mai dai seama. Un haiduc fusese bunicul ei, dormea cu ghioaga sub pat, toată viața a dormit așa. Îmi povestește cât de aprig era, cât de războinic, haiducul ei de bunic, îmi spune cum stătea la portă rezemat în gard, și cum avea grijă de nepoții lui și închide și pleacă. Diana, spun, în plină poveste, când așteptam încă unul dintre verbele ei care taie, Diana închide messul și pleacă. Acum știu sigur că Diana plângea. Și când mă face să râd și când mă face să plâng o iubesc. Tot timpul am crezut viața ți se scurtează atunci când râzi și atunci când plângi. Așa se calculează viața noastră.

Și Diana duce, ca noi toți, o carte cu bunici în suflet. Și mă bucur că m-a lăsat și pe mine să o citesc. Așa, în rezumat, cum povestește ea. Îmi amintesc despre bunicii mei cei sacri și mi se face dor de ei. Îi spun și Dianei că bunicii pleacă în alt loc decât restul oamenilor. Un nor numai cu bunici și acolo își laudă nepoții unii altora, strănepoții, le scrutează viețile de acolo de sus și îi protejează, îi salvează, îi trag de mânecă pe nepoți. Le trimit noaptea în dar vise și dacă e cazul, premoniții. Îi țin la poartă și îi ajută la cosit, sau la tăiat lemne în pădure. Le trimit râsete strașnice și poftă de viață. Când nepoții se simt singuri, bunicii le trimit câte un iubit, sau câte o iubită, ca să le țină locul lor, să le înlocuiască mândria și mângâierile. Când nepoții tac, bunicii le trimit câte un zâmbet. Când nepoții nu-și mai văd capul de treburi, bunicii se retrag într-un colț de nor și așteaptă ca nepoții să-și amintească de ei. Când nepoții au de făcut treburi complicate, bunicii pentru că nu se pricep, le bat în geamuri cu degete de iarbă, sau cu degete de pene, sau cu degete de nori. Numai că nepoții sunt ocupați cu ale lor și nu bagă de seamă. Sau poate că da, și poate că și în geamul Dianei au bătut degete de nori și suflet de bunic, de s-a apucat ea așa, din senin să îmi povestească de bunicul ei. Și bunicu la zâmbit, și-a luat ghioaga și a plecat înapoi pe norul cu bunici.

Și dacă tot ai plecat, Diana, nu plânge, tu nu ai voie să plângi pentru că lacul lumii în care se adună toate lacrimile plânse e deja prea plin, lacrimile copiilor sunt cele care umplu cel mai repede lacul, sunt lacrimile cele mai grele, se lasă la fund ca bolovanii și noi adulții trebuie să plângem să ridicăm la suprafață pietrele plânse de copii. Dar tu, Diana, tu povestește în continuare, că, cine știe, poate că acolo sus se poate citi și blogul meu, și uite, de aceea, pun eu aici povestea ta cu bunici. Tu să te duci la bunica ta și să o asculți povestind despre bunicul cu care semeni. Acolo te așteaptă povești pe care nu le știi, și pe care trebuie să le iei cu tine. Diana se întoarce și își continuă povestea iar eu o iubesc din nou. Spune, Diana, te ascult.

Între timp, draga mea, o să te aștept aici, pe deal, sus, deasupra căsuței, eu o să ajung primul și o să pregătesc un foc, iar când ajungi tu, o să scot o bucată de caș și o ceapă (Dianei îi place ceapa), și o pâine și o carafă cu apă rece, o să te aștept să mâncăm sub lună, o să îți rup o nuia de alun cu care să oprești stelele pe cer, să le separi, să le amesteci, ca într-un ceaun cosmic, să amesteci în el gospodărește, iar fânul să fie necosit și să se aplece ușor sub vânturi de vară. Ce idilic, nu?

Iar Diana îmi spune într-una din povestea cu bunici.

Iar eu nu pot acum spune povestea cu infiniturile, pentru că la capătul infiniturilor stau bunicii plecați.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin