Treceți la conținutul principal

Back to myself

Cât de mult am lipsit din cartea mea! Nu îmi vine să cred că am lipsit toată primăvara. Se pare că nu am avut nimic de spus, și ceea ce e și mai grav, nu am simțit nimic.

Dar nu e așa. Parcă tăcerea îmi pare mai expresivă decât vorbele meșteșugite. Și am început să îmi tac - expresiv - experiențele. Cine știe cum vor intra ele în paginile vreunei alte cărți.

Acum câteva zile mi-am pierdut telefonul. Nu mai pot suna. Nu mai răspund. Trec ore lungi de nevorbă. Nu mi s-a întâmplat de ani de zile atâta tăcere. Și singurătate. Nu degeaba am urât visceral singurătatea... Mi-am dat seama că nu poți fi niciodată singur, că singurătatea îți dă înapoi propriul suflet uitat undeva pe drum, pierdut în timpul goanei teribile spre..., spre nimic. Singură fiind, îmi țin tovărășie. Nu cu mare bucurie, dar cu îngăduință. Nu mi-e bine cu mine pentru că sunt și mă știu și nu mă pot surprinde. Nici amuza. Mi se întâmplă la fel atunci când citesc texte pe care le-am scris cu ceva vreme în urmă, mi se par atât de obositor de cunoscute. La fel și eu, cu mine.

Nu am fost niciodată singură până acum. Puneam mâna pe telefon și sunam, sau scriam lungi și multe mailuri. Puneam rapid mâna pe o carte groasă, care să se termine încet. Sau, și mai simplu, ieșeam din casă și căutam prieteni. Dar dacă într-o zi te trezești, Oană, că nu ai unde fugi? Că nu ai cui să îi devorezi timpul? Că fiecare are nevoie de timpul lui pentru el? Atunci unde te mai duci? Tot înapoi la tine o să ajungi. Până la mine e drumul lung. Și loc puțin în jurul meu. Am înghesuit prea multe lucruri în jurul meu, prea multe vise, prea multe povești... Se pare că am și eu detătietor...



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…