Treceți la conținutul principal

Back to myself

Cât de mult am lipsit din cartea mea! Nu îmi vine să cred că am lipsit toată primăvara. Se pare că nu am avut nimic de spus, și ceea ce e și mai grav, nu am simțit nimic.

Dar nu e așa. Parcă tăcerea îmi pare mai expresivă decât vorbele meșteșugite. Și am început să îmi tac - expresiv - experiențele. Cine știe cum vor intra ele în paginile vreunei alte cărți.

Acum câteva zile mi-am pierdut telefonul. Nu mai pot suna. Nu mai răspund. Trec ore lungi de nevorbă. Nu mi s-a întâmplat de ani de zile atâta tăcere. Și singurătate. Nu degeaba am urât visceral singurătatea... Mi-am dat seama că nu poți fi niciodată singur, că singurătatea îți dă înapoi propriul suflet uitat undeva pe drum, pierdut în timpul goanei teribile spre..., spre nimic. Singură fiind, îmi țin tovărășie. Nu cu mare bucurie, dar cu îngăduință. Nu mi-e bine cu mine pentru că sunt și mă știu și nu mă pot surprinde. Nici amuza. Mi se întâmplă la fel atunci când citesc texte pe care le-am scris cu ceva vreme în urmă, mi se par atât de obositor de cunoscute. La fel și eu, cu mine.

Nu am fost niciodată singură până acum. Puneam mâna pe telefon și sunam, sau scriam lungi și multe mailuri. Puneam rapid mâna pe o carte groasă, care să se termine încet. Sau, și mai simplu, ieșeam din casă și căutam prieteni. Dar dacă într-o zi te trezești, Oană, că nu ai unde fugi? Că nu ai cui să îi devorezi timpul? Că fiecare are nevoie de timpul lui pentru el? Atunci unde te mai duci? Tot înapoi la tine o să ajungi. Până la mine e drumul lung. Și loc puțin în jurul meu. Am înghesuit prea multe lucruri în jurul meu, prea multe vise, prea multe povești... Se pare că am și eu detătietor...



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...
Un comentariu
Citiți mai multe

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe